Catilinarele


„Nu ştim nimic despre noi. Credem că ne deprindem să fim ceea ce suntem, dar e chiar dimpotrivă. Cu cât trec anii, cu atât înţelegem mai puţin cine este fiinţa aceasta în numele căreia spunem şi facem o grămadă de lucruri.”

Cât de bine poţi ajunge să te cunoşti? Ce anume ar putea zdruncina şi schimba valori morale sedimentate timp de ani de zile? Este posibil ca, în decursul a doar câteva luni, să devii cu totul altcineva decât ai fost o viaţă întreagă? Prin stilul său unic şi lipsit de menajamente, Amélie Nothomb explorează răspunsul la aceste întrebări într-unul dintre cele mai aplaudate romane ale sale, „Catilinarele”.
Emile şi Juliette ar putea părea cuplul perfect – s-au îndrăgostit unul de altul încă de când aveau 6 ani şi nu s-au mai despărţit. Căutându-şi liniştea interioară şi dorind să îşi petreacă amurgul vieţii într-un cadru idilic, departe de agitaţia citadină, aceştia reuşesc să găsească casa ideală într-un colţişor paradisiac de provincie şi se mută acolo.

Nu se aşteptau, însă, ca viaţa lor să ia o turnură insolită, care le dă toate planurile peste cap, materializată în singurul lor vecin, Palamede Bernardin. Zilnic, acesta se înfăţişează la uşa lor nici mai devreme, nici mai târziu de ora 16, pune monopol pe fotoliul din sufragerie, pretinde să fie servit cu cafea şi abia dacă scoate vreo vorbă până la ora 18 când, cu aceeaşi precizie de ceasornic, pleacă fără niciun alt cuvânt.
La început, în ciuda atitudinii sale austere, cei doi soţi nu îndrăznesc să îl alunge din motive de politeţe. Totuşi, văzând că acesta nu renunţă, încearcă diverse metode pentru a-i da de înţeles că nu este bine venit. Dar perseverenţa şi violenţa domnului Bernardin, care este cât pe ce să dărâme uşa dacă nu i se răspunde, îi fac să cedeze iar şi iar.

Încercând să îl descoasă pentru a înţelege motivele comportamentului său straniu, Emile şi Juliette află de existenţa doamnei Bernardin, o femeie mică de statură, obeză şi cu probleme mintale, pentru care Palamede nutreşte un dispreţ evident. Din momentul când soţii Bernardin sunt invitaţi la cină, eveniment care devine un fiasco, acţiunea cărţii se precipită către un deznodământ neaşteptat şi tulburător.

Ce m-a frapat cel mai mult la acest roman a fost persecuţia psihologică, dusă la aşa extreme de către autoare încât este descrisă cu o veridicitate şi precizie năucitoare spaima indusă celor doi de fiecare mişcare a secundarului care îi apropie pe Emile şi Juliette de nefasta oră 16. De asemenea, atmosfera operei este apăsătoare, covârşitoare şi devine, în mod gradat, din ce în ce mai insuportabilă, până când Emile ia o decizie pe cât de surprinzătoare, pe atât de raţională şi lucidă. Atât de lucidă chiar încât finalul este imposibil să nu îţi placă, indiferent dacă eşti de acord sau nu cu acţiunile eroului. După ultima propoziţie, privind înapoi, îţi dai seama că, de fapt, nu este altceva decât rezultatul precis al unei ecuaţii bine întocmite şi puse în scenă de către această fantastică scriitoare care nu încetează niciodată să ne uimească.

Romanul te captivează de la primele rânduri. Este o lectură plăcută şi, paradoxal, foarte lejeră, cu câteva accente de grotesc care nu fac decât să sporească curiozitatea faţă de întorsătura pe care o va lua povestea.

Apărut în Ziarul de ASII, ediţia Ianuarie 2010

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s