Ani-May (Nerd Block mai 2015)


Tema „Ani-May” m-a convins ca, în luna mai, să încerc, pe lângă Arcade Block (pe care îl primesc încă din februarie), și Nerd Block. În caz că nu este clar, „Ani-May” este un joc de cuvinte – sună aproapiat felului cum americanii pronunță „anime”, referindu-se, totodată și la numele lunii „mai” :)

Am așteptat pachetul cu o combinație destul de ciudată de nerăbdare și scepticism. Mă temeam că se vor axa doar pe seriile extrem de populare, cu mult prea multe episoade decât aș fi eu vreodată dispusă să investesc pentru a urmări o singură poveste, sau pe acelea după care toată lumea e înnebunită și numai eu sunt o ciudată care nu le vede rostul ori calitățile.

IMG_3767-1

S-a dovedit însă că, deși nu m-am uitat la seriile/filmele al căror merchandise s-a găsit în cutie, au reușit, după părerea mea, să surprindă foarte frumos esența a ceea ce reprezentativ când vine vorba de anime, îmbinând vechi cu nou, copilărie cu adolescență și maturitate. Și, pentru cea mai mare parte dintre ele, m-au făcut să îmi doresc să le scot mai repede de pe lista „de văzut”.

Iată ce am primit:

IMG_3769-1 IMG_3771-1

  • Un tricou „Mobile Suit Gundam”, în exclusivitate de la ShirtPunch. Combinația de culori este superbă, îl voi purta cu foarte mare plăcere.
  • Primul volum din manga „Neon Genesis Evangelion”. Nu mă așteptam să primim chiar un volum de manga, a fost o surpriză extrem de plăcută. Doar acesta alături de tricou ar face, în mod normal, aproape sau poate chiar mai mult decât prețul plătit pentru întreaga cutie. Mă declar impresionată și mulțumită, și nici măcar nu am vorbit despre jumătate din obiecte.

IMG_3776-1 IMG_3773-1

  • O bandană „Cowboy Bebop”. Nu am avut și nu am purtat niciodată așa ceva, dar, aparent, e vremea să încep ^.^
  • O figurină Funko Pop! cu Frieza din „DragonBall Z”. Seria nu este pe gustul meu, dar mă bucur să am o astfel de figurină. Aici exista posibilitatea să primești orice figurină din această serie.

 IMG_3774-1 IMG_3780-1

  • Insigne cu „My Neighbour Totoro”. Mă îndoiesc că se putea ceva mai dulce de atât. Sunt cât se poate de adorabile, într-atât încât nici nu îmi vine să le port, de teamă să nu le pierd.
  • Ceva care cred că se numește sac cu umăr, cu „Attack on Titan”. Mă așteptam să fie ceva cu această serie. Dar mă mai gândesc dacă o voi urmări sau nu :)

 Îmi aștept cu mare curiozitate și interes Arcade Block-ul din luna mai. Închei aici, sperând ca, la următoarea inspecție a cutiei poștale, să găsesc notificarea de colet așteptăndu-mă ^.^

Anunțuri

Nijikon 2011


IMG_8762-1A trecut o săptămână de la Nijikon 2011 şi încă mi se pare ireală repeziciunea cu care s-au strecurat aceste zile pe lângă mine. Se pare că timpul suferă nişte transformări bizare. De la Otaku Fest şi până la Nijikon pare că nu mai trece odată, că weekendul 22-23 octombrie e de neatins, două zile care promit atât de multe şi se lasă aşteptate. Când acele ce măsoară timpul ajung în sfârşit la ele, o iau razna şi încep să galopeze, astfel că nici nu îţi dai seama când se face seară şi trebuie să pleci. Iar după încheierea celei de-a doua zi, se opresc un pic să ia o gură de aer, dar continuă să se mişte mult prea repede. Astfel că abia azi, la 168 de ore depărtare de momentele când încă mai pregăteam standul Anime-Mania/Chibi.ro/Mangazen pentru vizitatorii ce aveau să vină, îmi găsesc şi eu răgaz prin goana secundelor să scriu ce a însemnat Nijikon 2011 pentru mine.

Pentru început, nu pot să nu mă gândesc la Nijikon 2010 şi să nu fac oarece comparaţii. Atunci am ajuns în Bucureşti sâmbătă pe la ora 13. A venit AndreiDBZ să mă ia de la gară cu maşina (pentru că eu, care nu mai fusesem în Bucureşti de la 12 ani, evident că nu m-aş fi descurcat de una singură). Când am ajuns la Palatul Copiilor m-a uimit lumea care se înfăţişa în faţa ochilor mei, oameni drăguţi aduşi la un loc de aceeaşi pasiune, cosplayeri entuziaşti şi foarte „in character”, standuri pline cu tot felul de lucruri care îţi luau ochii, proiecţiile şi concursurile din sala de spectacole, Kitty care era Taiga pe atunci şi mă întâmpina cu al ei caracteristic avânt copilăresc. Multe persoane pe care le ştiam doar după nick au căpătat un chip şi un glas atunci. Şi a trecut mult prea repede, mai ales că a doua zi a trebuit să plec pe la 15 ca să prind trenul.

Anul acesta m-am bucurat să regăsesc aceeaşi lume frumoasă şi, într-un fel sau altul, magică de anul trecut. Doar că acum am avut şi eu o bucăţică de contribuţie la crearea ei. Am fost participant şi zău că nu am mai făcut nimic până acum care să mă ţină trează noaptea şi în picioare aproape 12 ore şi care să lase în urmă atâta satisfacţie.

Am ajuns în Bucureşti vineri, pe la ora 22, după o călătorie mult prea lungă de şapte ore jumătate cu trenul. Am dormit cel mult trei ore în noaptea aceea. Am ales cam jumătate din imaginile pentru joculeţul de memorie şi am lipit petalele roz pe bannerul de la stand. Această din urmă activitate mi-a luat extrem de mult, chiar dacă am încercat să mă grăbesc. Sper că a fost apreciată de măcar o persoană, eu sunt mai mult decât mulţumită de ce mi-a ieşit.

IMG_8795-1Sâmbătă dimineaţă, cel mai greu a fost cu aranjarea standului. Pare puţin de făcut când priveşti din afară, dar sunt atât de multe lucruri mici care cer timp. Am lipit hârtie albă pe mese, am lipit bannerul în spate (de mai multe ori, chiar, pentru că scotchul trădător ne-a lăsat la greu şi a căzut de câteva ori), am pus AMV-uri, am aranjat lucrurile pe panouri şi pe mese şi, după ce am mâncat multe ouă Kinder pentru a face rost de gălbenuşul galben din ele, am făcut şi bileţelele pentru tombolă. De la ora 10, când s-a dat drumul vizitatorilor, totul a mers pe un repede înainte ameţitor. M-am întâlnit cu câteva persoane (Raluca, Small-Lady, Dreamy), m-am plimbat de câteva ori şi pe la alte standuri împreună cu Kitty (care era oprită odată la doi paşi de persoane care vroiau poză cu ea – pentru că erai superbă, my kitty :*).

Dar în majoritatea timpului am stat la stand şi am ajutat la tombolă sau am îndrumat persoanele care vroiau să facă testul de memorie pentru concursul cu Nega Sheep. E aşa un sentiment drăguţ când vezi pe cineva cu foaia în mână că se apropie nesigur, neştiind unde să se uite şi pe cine să întrebe, iar apoi, după ce îi explici ce şi cum, se luminează la faţă şi încearcă să treacă proba. Deja după vreo câţiva nici nu mai aşteptam să întrebe ei, îi chemam direct la laptop să facă joculeţul. Nici nu găsesc cuvinte să exprim cât de mult au însemnat zâmbetele lor după ce terminau şi acel „Mulţumesc” pe care îl primeam după ce le dădeam bucăţica de pergament. Mă bucur că jocul lui Kratozz a avut atât de mult succes, îmi creştea inima să le văd entuziasmul. Uneori s-a făcut şi coadă la noi la stand pentru asta.

După obişnuitele întârzieri şi amânări (singurul lucru care m-a deranjat anul acesta), a început şi concursul de cosplay. A fost frumos, felicitări tuturor care au avut curajul să urce pe scenă! Atâta doar mi-a părut rău că au fost mult mai puţine persoane în comparaţie cu anul trecut, aş fi vrut să admir mai multe personaje. Primii trei şi-au meritat locurile, felicitări din nou! *bows* M-am bucurat când au strigat-o pe Kitty şi m-am speriat când vedeam că nu mai apare să îşi ia premiul, mă gândeam că ar fi extrem de păcat să nu se bucure de momentul acela. Bravo, my kitty! Cum ziceam, ai fost superbă. Când te-am văzut prima dată nici nu ştiam ce să admir mai întâi la tine.

După-amiază spre seară a fost mai liber, majoritatea au plecat acasă după cosplay. Am stat până aproape de ora 20, apoi am mers cu Bebe acasă. După ce am mâncat ceva pe fugă, ne-am întins în pat şi am adormit imediat. Abia atunci am realizat cât de obosită eram, de fapt. Dar, cât am fost Niji, n-am simţit deloc. Probabil are de-a face cu acel strop de magie de care menţionasem la început. Acesta e semn că m-am distrat pe cinste.

Duminică nu a mai fost la fel de greu cu pregătirile, a trebuit doar să mai aranjăm puţin şi să lipim la loc bannerul, de data asta cu de vreo patru ori mai mult scotch, ca să stea bine. Şi aşa n-a mai căzut :D Un lucru frumos pe care nu l-am menţionat şi l-am păstrat pentru impresiile de a doua zi a fost numărul de oameni care se opreau la noi la stand să admire AMV-urile pe care le proiectam. Cu unii chiar am intrat în vorbă şi din „Cum se cheamă animeul?”, „Ce melodie e asta?”, „Vreau şi eu AMV-ul!” am ajuns şi la discuţii mai lungi care mi-au făcut mare plăcere, având în vedere că, în general, vorbesc doar cu Kitty despre lucrurile astea.

Eh, şi partea cea mai frumoasă a zilei (pentru mine), a fost concursul de AMV. Care a început şi el cu întârziere, dar eh, ce să-i faci, se întâmplă. Mai întâi au fost prezentate câteva AMV-uri în afara concursului, printre care şi al meu „Where butterflies never die”. A fost un moment extrem de emoţionant, simţeam că mă descompun în lacrimi. Noroc că era Kitty acolo şi m-a ţinut strâns de mână, lucru care m-a făcut să îmi revin şi să mă bucur de moment. Iar la final m-au aplaudat. Pe mine, pe micuţa de mine care încă mai am mult de învăţat, m-au apreciat îndeajuns încât să îmi proiecteze AMV-ul, iar publicului i-a plăcut îndeajuns de mult încât să aplaude – cele din afara concursului nu au fost toate aplaudate. Nu cred că există bucurie mai mare pentru un editor decât asta. Evident, de ce să fiu ipocrită, mi-aş fi dorit să intru în top, dar daca n-a fost să fie, asta e. Mereu există data viitoare, mereu există loc de mai bine.

IMG_8929-1

Aşa gândeam la momentul respectiv. Apoi Kitty mi-a zis că poate am intrat în top cu celălalt AMV, iar luminiţa mică a unei speranţe s-a născut în mine. Dar nu vroiam să mă agăţ de ea, nu vroiam să îmi fac astfel de aşteptări pentru ca apoi să fiu dezamăgită. Şi, în plus, mi se părea prea mândru din partea mea să am astfel de pretenţii, pentru că ştiu că am multe de îmbunătăţit. Undeva pe la locul al şaptelea din top mi-am zis clar că n-are cum să fiu şi eu pe acolo, deja se trecuse în prima jumătate. Aşa că am continuat să îi admir şi să îi aplaud pe alţii.

Pentru ca după ecranul negru cu cifra 5 pe el să înceapă ceva mult prea cunoscut mie, ceva care a pornit dintr-o inspiraţie extrem de norocoasă de moment, ceva care s-a vrut a fi mai mult un prim exerciţiu în Sony Vegas. Era munca mea, AMV-ul la care am plâns atât în timp ce îl făceam pentru că fiecare poveste de acolo însemna atât de mult pentru mine. M-am făcut mică în scaun şi am plâns cu lacrimi discrete, cât să nu mi se înceţoşeze privirea ca să îl pot admira în toată splendoarea pe marele ecran. Şi acum mă emoţionez când îmi amintesc. Mai mult de atât nici nu pot cere. Mi-a fost apreciată, proiectată şi aplaudată munca. Vă mulţumesc.

IMG_8936-1

Imediat după aceea, a început concursul de reprezentaţii şi a fost foarte distractiv, am râs la foarte multe scenete. Am prins şi o bucată de stand-up înainte de anunţarea câştigătorilor şi m-am întâlnit cu Tessa (şi i-am zis greşit ce loc a luat la AMV, din cauză că emoţiile mi-au distorsionat amintirile, îmi cer scuze din nou *ashamed of herself*). Ca şi în prima zi, s-a lăsat linişte apoi. Dar mai erau câţiva omuleţi care încercau la Nega Sheep şi mi-a fost mai mare dragul de ei, că se distrau până şi în ultimul ceas. Am schimbat două vorbe şi cu MisaPyon şi mi-a făcut plăcere, o ştiam după nume de ceva timp. M-am dus şi eu la spartul târgului la etaj şi am avut norocul să îmi iau o gentuţă cu Code Geass la doar 50 de lei ^^

Pe la 20 a urmat distracţia cu strânsul lucrurilor, dar, în ciuda faptului că eram frânţi, ne-am mişcat destul de repede. Ne-a ajutat Kratozz să le ducem acasă (mulţumim!) şi, după ceva mâncare şi scurte discuţii, a urmat somnicul dulce. Nici nu mi-am dat seama când s-a făcut dimineaţă şi a trebui să plec la gară. Iar când trenul a plecat, am privit înapoi şi m-am gândit: „Şi uite cum au reuşit două zile să treacă precum cinci minute. Într-adevăr zboară timpul când te distrezi.” Acum nu îmi rămâne decât să aştept Otaku Festival, în speranţa că zvonurile cum că nu s-ar mai face sunt false. Oricum, concluzia e ca Nijikon 2011 ruled! :D

IMG_8999-1 IMG_8995-1

祈り(inori)


Even on those freezing, stormy nights,
Though you are still out of sight, I continue on.
Please tell me, ocean-crossing winds,
That my prayers will pass through time.

Heh, nu sunt bună la dat nume. De fiecare dată când trebuie să fac asta, am tendinţa să tot caut ceva cu semnificaţie, ceva mic în care să se regăsească tot ce vad eu în lucrul pe care îl denumeşte. Şi, cum de cele mai multe ori tind să găsesc o multitudine de semnificaţii în tot ce mă înconjoară, devine tot mai greu.

Am un nou prieten. O mogâldeaţă de pluş care îmi vegează visele şi pe care îl strâng în braţe ori de câte ori simt nevoia. O pufoşenie galbenă cu fundiţă la gât. Un ursuleţ primit în dar de la cineva care mereu mi-a arătat ca sunt mai mult decât credeam. Îi trebuia un nume nu doar frumos, ci şi cu o semnificaţie aparte.

După îndelungi căutări, am regăsit acest cântec. Au trecut patru ani de când l-am auzit prima dată şi iată că încă îi mai ştiu versurile în întregime, iar de fiecare dată când îl ascult mi se face pielea de găină. Pentru ca e dulce şi totodată trist şi poartă o mare încărcătură emoţională pentru mine. Aşa ca am ales acest nume.

Inori-chan :3

Vreau ca acest ghemotoc pufos să simbolizeze toate dorinţele de care nu vreau să mă desprind, toate speranţele care mă fac să păşesc fără teamă spre viitor. Şi mai vreau să fie dovada că, oricât aş creşte, mereu voi fi un copil şi, de fiecare dată când mă sperii că devin un adult monoton, să îl privesc şi să îmi regăsesc inocenţa.

There is no life – no life without its hunger;
Each restless heart beats so imperfectly;
But when you come and I am filled with wonder,
Sometimes, I think I glimpse eternity.

Nijikon 2010


Ah, în sfârşit am şi eu câteva clipe libere ca să scriu ceva mai elaborat despre ce a însemnat Nijikon 2010 pentru mine. A fost prima dată când am mers, aşa că mă declar foarte mulţumită de ce am găsit. Am mai auzit persoane plângându-se de una sau de alta, but I really can’t fiind anything disagreeable, I loved it too much XD. Am mers doar la concursul de cosplay din prima zi şi la cel de AMV and yeah, poate ca jurizarea mi-a fost şi nu prea pe plac, dar nu am pretenţia să îmi consider opiniile personale la loc de standard, aşa că trecem peste asta.

Pozele pe care le-am făcut sunt aici. Am rămas surprinsă când am ajuns acasă şi am văzut ca făcusem peste 100 de poze, parca tot mi se păreau puţine şi aş mai fi vrut.

Oameni mulţi şi drăguţi, atât cei de la standuri, cât şi vizitatorii. Rar am avut ocazia să merg în locuri în care toţi să fie aşa deschişi şi prietenoşi. Niciodată n-am mai văzut atâta merchandise la un loc, I was like „Aaargh, I want them all!!!”. Nu am calculat cat am cheltuit, dar, judecând după restul care mi-a rămas, ies cam 200 ron (puţin peste cat anticipasem, but eh… it was worth it; I’ll just starve for a week and everything will be all right :P ). Ca tot veni vorba de asta, mâncarea japoneza a fost foarte bună, loved the sushi, iar cele care se ocupau de stand au fost tare de treabă. Pe ultima sută de metri m-am jucat puţin cu un papercraft, dar n-a ieşit aşa bine pentru ca, pe lângă lipsa de experienţă, mă şi grăbeam. Am întâlnit foarte mulţi oameni drăguşi şi mi-a făcut mare plăcere să îi cunosc. A fost frumos şi, totodată, puţin ciudat să mă simt ca printre prieteni vechi când era prima dată când îi vedeam, but I loved the feeling.

And here’s what I’ve got:

Onigiri-san şi Celty s-au împrietenit în cele 7 ore cu trenul în care au împărţit aceeaşi sacoşă şi acum stau fericiţi lângă calendarul de anul trecut

Scumpa de Mokona îi tine companie telefonului meu

Insignele lui Yume_no_Hime :love:

Stickers, semne de carte, carticica cu Manga Made in RO
IMG_6145 IMG_6146

Sacoşica cu Lupin III

And behold, a wall full of amazing posters. Cand l-am văzut pe cel cu Legend of Zelda era să fac atac de cord de fericire (my Link fan heart was overjoyed). Iar cel cu Yuki si Maki l-am pus strategic lângă pernă, să îmi fie cel mai aproape. Dar, evident, cel mai frumos e posterul Alexielei din mijloc, I was like *drool drool* when I first saw it.

Well, that’s about it. M-am simţit foarte bine. Sper să mai repet experienţa şi cu altă ocazie.

PS: Anime-Mania a avut cel mai drăguţ stand. Că aşa zic eu :P .

Şoriceii mei


Sunt un şoarece din multe motive. Pentru ca sunt mică, iute de picior şi uşor enervantă, dar şi datorită mai multor alţi şoricei care m-au influenţat într-un fel sau altul. De aceea, poate e momentul să fac un mic top al micilor rozătoare pe care le iubesc.

1. Yuki Souma („Fruits Basket”)


E şoricelul meu numărul 1, personajul în care m-am regăsit complet, în fiecare lacrimă, în fiecare zâmbet, în fiecare moment de spaimă, în fiecare strop de curaj. De la el mi-am ales numele de „nezumi”, el mi-a arătat şoricelul dinăuntrul meu şi m-a învăţat că nu e ruşinos ca uneori să te simţi mic, fragil şi lipsit de apărare. E în ordine să îţi fie teamă, dar nu poţi rămâne mereu blocat în spatele fricii. Odată ce o depăşeşti, îţi dai seama că, deşi eşti un mic şoricel pierdut în sine însuşi, poţi fi oricât de mare vrea inima ta să fii.

2. Roscuro („The Tale of Despereaux”)

Poate, fiind şobolan, nu îşi găseşte locul în acest top, printre atâţia şoricei, dar eu îl consider de-un neam cu mine şi, prin urmare, cu toţi ceilalţi de aici. „What would you do if your own name was a bad word? If John, or Beth, or Bill was an insult? Well, that’s how Roscuro came to feel about who he was. When your heart breaks, it can grow back crooked. It grows back twisted and gnarled and hard. Even as he changed, Roscuro still had longing. But now he just longed for someone whose heart was as hardened as his was.” Nici nu ştiu cum să explic cât de mult m-am regăsit în această frază. Sintetizează în cuvinte aşa frumoase toate momentele urâte când am greşit, când am rănit pe alţii, când am căzut în întuneric şi am crezut că nu mă voi ridica. Dar există lumină, mereu există lumină, iar de cele mai multe ori nu o putem găsi pentru că o căutăm în afară, când ea se află chiar în noi. „Okay, remember when we said that grief was the strongest thing a person can feel? Well it isn’t, it’s forgiveness; because one single act of forgiveness can change everything”. E greu de văzut ceva frumos atunci când se află în noi, mult mai greu decât ar fi să îl recunoaştem în alte persoane. Aşa că uneori nu trebuie doar să îi iertăm pe ceilalţi, trebuie să ne iertăm şi pe noi înşine, pentru a ne da şansa de a găsi acea lumină. Asta am învăţat de la Roscuro, că prin greşeli putem ajunge să ne descoperim pe noi înşine şi să învăţăm să fim mai buni, şi de aceea îl aşez laolaltă cu Yuki în inima mea.

3. Reepicheep/Pişpirici („The Chronicles of Narnia”)

Mereu cu săbiuţa gata de duel, pregătit să apere în orice moment onoarea regelui şi a neamului şoricesc, Pişpirici este personajul meu preferat din cronicile narniene. Îl apreciez pentru loialitatea fată de rege şi pentru respectul şi devotamentul bine-meritate pe care ceilalţi şoareci i le poartă. E cavalerul meu preferat, my knight in shining armour, my hero.

4. Algernon („Flowers for Algernon” – Daniel Keyes)

Probabil e singurul din această listă a cărui poveste mi-a adus lacrimi pe obraji. Dacă ar fi să aleg cea mai frumoasă carte sau cel mai frumos film, aş spune „Flori pentru Algernon” fără să mă gândesc de două ori. A însemnat enorm pentru mine, e o poveste care demonstrează că frumuseţea sufletului străluceşte mai puternic decât agerimea minţii şi că te poţi lega inseparabil de orice vietate, oricât de mică ar fi.

5. Despereaux („The Tale of Despereaux”)

„For truth, honour and chivarly!” Nu la fel de iubitor al duelului precum Reepicheep, dar un nobil şi neînfricat gentilom, care luptă pentru o prinţesă captivă într-un castel. Imposibil să nu îl recunoşti, urechile lui imense sunt greu de trecut cu vederea. Când mi-e frică, când îmi vine să mă ascund de tot ce mă înspăimântă, mă gândesc la hotărârea lui de neclintit de a duce la capăt orice „quest”, la uşurinţa cu care îşi înfrânge temerile şi îmi spun că suntem de-o specie şi că şoricelul din mine trebuie să facă la fel.

6. Jerry („Tom&Jerry”)

Am fost binecuvântată cu o copilărie computer-free, colorată de cele mai frumoase desene clasice, iar cea mai mare bucurie pentru mine era să aud genericul de la „Tom şi Jerry” răsunând din sufragerie. De când mă ştiu, l-am simpatizat mai mult pe Jerry (pe care îl alintam Jerrică), pentru că de fiecare dată era chinuit de Tom în toate felurile şi totuşi rămânea cel cu inima curată şi blândă. Rămâne şi azi eroul copilului din mine, animăluţul sinonim cu zâmbetul meu de acum mai bine de un deceniu.

7. Fievel Mousekewitz („An American Tail”, „An American Tail: Fievel goes West”)

E de ajuns să îl văd preţ de o secundă pentru a mă înveseli. Cu haine prea mari pentru un şoricel aşa micuţ şi o pălărie care îi atârnă mai să-i cadă, Fievel e mereu o apariţie dulce şi fermecătoare. Deşi puţin cam naiv şi încăpăţânat, e imposibil să nu îl îndrăgeşti.

8. Remy („Ratatouille”)

Am făcut cunoştinţă cu el în ziua când am împlinit 18 ani şi probabil din acest motiv Remy este pentru mine un simbol de graniţă între eu-copilul şi eu-adultul. Îl iubesc pentru drăgălăşenia lui şi pentru curajul de a lupta cu lăbuţele sale mici pentru a-şi împlini visul de a deveni un maestru bucătar.

9. Stuart Little („Stuart Little”)

Nicăieri nu e ca acasă, niciunde nu mai frumos decât alături de familie. Doar cei dragi îţi pot umple golul din suflet. Şi oriunde ai fi, mereu poţi găsi drumul înapoi spre ei. Acum că mă aflu la mulţi kilometri depărtare de părinţi, mă gândesc tot mai mult la Stuart şi la importanţa familiei. E atâta bunătate şi iubire în animăluţul acesta, încât îmi e imposibil să nu simt că inima mea de om mare bate la unison cu cea şoricească a lui de fiecare dată când revăd secvenţe din filme.

10. Roddy („Flushed Away”)

Trecând peste faptul ca e jucat de Hugh Jackman, actor care îmi place tare mult, Roddy e un şoricel aparte, uşor cam naiv şi o mai dă cu bâta-n baltă de multe ori, dar e mereu plin de voie bună şi cu zâmbetul pe buze. Când mă gândesc la el, îmi vine să fredonez „Ice cold Rita” şi „Dancing with myself” şi uit de orice supărare care mă apasă.

Nicholas D. Wolfwood


Vash: „That cross is awfully heavy.”
Wolfwood: „That’s because it’s filled with mercy.”

Am primit figurina miercuri şi a fost o adevarată plăcere să o asamblez, cu toate că nu avea foarte multe piese. Îmi place mult de tot ipostaza în care e surprins, este o poziţie dinamică, care, mie cel puţin, îmi transmite forţă şi convingere, trăsături care definesc şi personajul, unul din preferatele mele. Îmbrăcămintea, deşi simplă, e bine realizată şi îmi place mult, mai ales haina. E interesant şi felul cum îşi ţine mâinile. Nu am reuşit să surprind în poze (fiind o figurină micuţă, imaginea iese neclară dacă mă apropii prea mult de ea cu aparatul), însă are o faţă frumos lucrată, iar ochii sunt foarte expresivi. Palmele sunt cam mari după părerea mea, pumnul stâng este chiar mai mare decât capul, dar, în mare, sunt mulţumită de proporţii. Crucea îmi place şi ea, poate mi-ar fi plăcut să fie mai detaliată, dar arată bine şi aşa.



„My sins are so heavy. Too heavy. Too heavy to ever atone for. And yet, somehow I feel happy, at peace with myself today. It really can be done. Once you stop to think about it, there are plenty of ways to save everyone.”

Kuroshitsuji


Kuroshitsuji (in engleza „Dark butler”) este un anime produs de A-1 Pictures (studio ce apartine de Aniplex) si care a fost difuzat in Japonia in perioada 2-10-2008 – 26-03-2009.

Sebastian Michaelis este majordomul credincios si bun la toate (maniere, gatit, arte martiale si nu numai) al nobilului Ciel Phantomhive care, in ciuda celor 12 ani, este stapanul casei si cel care conduce afacerea familei. Intre cei doi exista o legatura puternica, un contract ce depaseste limitele loialitatii umane, al carui semn este intiparit in ochiul drept al lui Ciel si pe dosul palmei stangi a lui Sebastian.

Personaje principale

Ciel Phamtohive

Viata i s-a schimbat cu trei ani in urma cand casa i-a fost incendiata si parintii ucisi. Reuseste sa supravietuiasca si sa se intoarca, cu dorinta de a-i infrange pe cei care au provocat acea tragedie, datorita lui Sebastian, care devine servitorul sau crendicios si care il va apara pana la moarte. Pretul pe care Ciel va trebui sa il plateasca in schimbul acestui contract va las sa il descoperiti singuri. Ciel este in slujba reginei Angliei (este numit „the queen’s guard dog”) si cerceteaza in numele acesteia cazurile iesite din comun pe care politia (Scotland Yard) nu le poate rezolva.

Sebastian Michaelis

E un diplomat de exceptie, mereu politicos, imposibil de infrant intr-o batalie si capabil sa faca in cinci minute ceea ce alte persoane nu ar reusi nici in cinci ore. E „a hell of a butler”, dupa cum declara el insusi de fiecare data si chiar vorbeste serios cand spune asta.

Personaje secundare

Servitorii resedintei Phantomhive

Meirin

O servitoare mereu neindemanatica, se impiedica de orice si scapa orice ii pica in mana, insa mereu e salvata de Sebastian care o prinde cu gratie si in a carui apropiere Meirin roseste intotdeauna.

Bard

Este bucatarul casei, insa de cele mai multe ori incercarile sale de a gati devin un fiasco, iar Sebastian il intrece de departe in abilitatile culinare, motiv pentru care se simte intotdeauna eclipsat.

Finny

Are capacitatea de a ridica obiecte foarte grele, de aceea atunci cand isi pierde controlul poate produce calamitati. Totusi, este o persoana foarte dulce si sensibila.

Tanaka

Aproape mereu apare ca un mosulet micut si aerian. Are momente cand devine „real Tanaka”, dar nu tin decat trei minute, dupa care se dezumfla (la propriu) la loc.

Alte personaje

Elizabeth

A fost dintotdeauna prietena cu Ciel si este viitoarea sa logodnica. Ii plac la nebunie lucrurile dragute si are mania de a decora tot ce ii iese in cale cu fundite, ghirlande colorate si alte accesorii. In ciuda aparentei sale superficialitati, il iubeste mult pe Ciel.

Madam Red

Este matusa lui Ciel, sora mamei lui. In spatele pasiunii ei pentru culoarea rosie zace o poveste trista a unei iubiri neimplinite.

Grell Sutcliff

Este servitorul lui Madam Red si este complet opusul lui Sebastian, fiind foarte neindemantic. In spatele acestei fatade, insa, se ascunde cu totul altceva el fiind, dupa cum afirma, „a butler to die for” (la propriu :-P ). Va ajunge sa il placa pe Sebastian, incercand de fiecare data sa obtina un sarut de la el.

Lau

Este un chinez care detine un restaurant cu specific chinezesc si care intotdeauna se autoinvita acasa la Ciel, spre nemultumirea acestuia. Este mereu insotit de o fata sumar imbracata, fiind un veritabil Don Juan.

Undertaker

In ciuda pesonalitatii sale sucite, ii este de mare ajutor lui Ciel cand are de rezolvat un caz, dandu-i informatii pretioase

Aberlin

Este un detectiv cu o perspectiva mai naiva asupra lumii, incercand mereu sa ii salveze pe toti. Cu toate ca la inceput se va indoi de Ciel, pe parcurs va intelege greutatea care apasa asupra umerilor lui.

Parere personala

Vor urma destule spoilers, asa ca nu cititi daca vreti sa pastrati surprizele. Daca trece careva pe aici nestiind daca sa vada anime-ul sau nu si sperand sa isi faca astfel o opinie ii spun din start: Uita-te, merita!

In primul rand, povestea in sine mi-a placut foarte mult si a fost bine distribuita ficarui episod. Nu mi s-a parut ca ar fi fost vreun filler (poate doar episodul cand Ciel ii pune pe servitori sa ii faca poza lui Sebastian, insa am ras atat incat nu imi pare rau deloc ca l-au facut), dar cel putin nu a fost vreunul prost si plicticos. Ce m-a dat pe spate a fost faptul ca tot ce parea a fi lipsit de insemnatate la inceput a capatat o importanta majora in cele din urma. Multe personaje nu au fost ceea ce lasau sa creada aparentele, ba din contra.

Sebastian – Nu mi-a placut de el. Nici ca personalitate, nici ca fizic, nici ca nimic. Sincer, nu pot sa inteleg cum de a castigat atatea voturi in acel top pe care mi l-ai aratat, Potty, eu il votam pe Ciel de o mie de ori daca era sa aleg intre ei doi. In fine… Trebuie sa recunosc ca abilitatile sale sunt intr-adevar remarcabile si ma bucur ca a reusit sa il/ii/o (habar n-am cum sa spun >.<) infranga pe Ash/Angela. Insa m-a suparat ca prea era mandru de loialilatea sa fata de Ciel, cand aceasta nu era sincera, ci doar in baza unui contract. Si chiar daca ar fi simtit-o cu adevarat, oricum nu mai conta pentru ca finalul trebuia sa fie tot la fel. La urma urmei, era un demon si trebuia sa isi faca datoria (din nou, pentru ca asa cerea contractul). Nu stiu de ce sunt atatea fan-girls innebunite dupa el, eu nu il simt asa „atragator”, daca pot sa ma exprim astfel. Desi recunosc ca au fost faze amuzante la care m-a facut sa rad pe burta (cand il lasa pe Ciel sa isi lege singur sireturile la pantofi si nu reuseste) si secvente de o profunzime deosebita (cand ii repara inelul stricat de Lizzy), nu a fost nici pe departe personajul meu preferat. Nu a avut acea dimensiune umana care sa ii dea complexitate si care sa ma frapeze (cum a fost in cazul lui Lelouch – Code Geass). Si pentru ca nu am unde in alta parte sa spun, mentionez aici: acea scena cu maicuta mi s-a parut extrem de trasa de par si nelalocul ei (nu neaparat ca vina a personajului, dar producatorii ar fi putut sa renunte la ea, a fost exagerata).

Ciel – Ah, cat de drag mi-a fost copilul asta! Nu a existat secunda sa nu ma intreb „Fiinta asta chiar are 12 ani?”. Ascunde atata maturitate, stapanire de sine si suferinta incat parca ma
durea pe mine de fiecare data cand ii vedeam chipul trist. Erau asa frumoase secventele din trecut, cand era vesel si zambitor! Mi-au placut mult secventele cand ramane singur la Paris (desi il urasc si mai mult pe Sebastian pentru asta), cand se imbraca si se incalta aiurea pentru ca nu stia cum, cand rataceste pe strazi si incearca sa convinga o pisica sa ii tina de cald, dar si ea il refuza pentru ca o trateaza brutal, Ciel nestiind ce inseamna sa fii bland, cand doarme pe unde apuca si, mai ales, cand realizeaza ca portul era chiar sub nasul lui si nu il gasise pentru ca alergase aiurea, fara o directie stabilita. Toate aceste intamplari mi s-au parut ca sintetizeaza felul sau de a fi, haosul pe care l-a purtat in inima in toti acesti trei ani. Decizia de a se urca pe vapor si a ajunge inapoi la Londra, in ciuda faptului ca cel care conducea vasul nu avea de gand sa ancoreze din cauza incendiului scoate in evidenta forta sa interioara, motivul pentru care il iubesc atat de mult. Nu e vorba neaparat de faptul ca vroia sa se razbune, oricum pana la sfarsit totul s-a transformat intr-o lupta pentru starpirea odiosilor alora doi (sau unu? sau una? Dumnezeu stie…) care vroiau sa distruga planeta cu minunatul lor plan de „purificare”. E ideea de a-ti croi un drum si de a nu te abate de la el, orice ar fi, oricat de mult ar durea. Reprezentativa este si scena cand Angela incearca sa ii modifice amintirile si el reuseste sa o opreasca de unul singur. In ciuda fatadei d eom placid si nepasator, se ascunde de fapt o existenta calda. De aceea il apreciez si il iubesc. De fapt, ce tot spun? L-as lua in brate si l-as dragani ca pe o jucarica de plus, asa cum a facut Lizzy prima data cand apare in casa lui si nu ii mai da drumul din brate :love: . Apropo, ador cum ii sta cu parul din partea stanga dat pe spate, asa cum e la inmormantare (a treia poza pusa de mine) :love: .

Meirin, Finn, Bard – Ei au dat dovada de acea loialitate pe care chiar o apreciez si m-au impresioant pana la lacrimi. Cine ar fi crezut ca un asasin platit, un soldat dezamagit de cauza pentru ca lupta si un biet baiat folosit drept cobai de niste oameni fara suflet si-ar fi putut gasi rostul existentei in persoana unui copil pierdut precum Ciel? In ciuda faptului ca nu isi arata sentimentele pentru ei, l-au inteles fara sa fie nevoie de cuvinte si l-au protejat cu toate puterile lor. Episodul cand apara casa fara sa ii dea de stire lui Ciel si apoi apar toti in fata lui cu hainele rupte, murdari si obositi a fost dincolo de orice cuvinte care l-ar putea descrie.

Grell Sutcliff – Ah, mi-a fost si el asa drag! Desi m-am panicat putin la partea cu Madame Red, mi-a redevenit drag instantaneu. Are Jun Fukuyama un mod splendid de a juca astfel de personaje (vezi Watanuki Kimihiro din xxxHOLiC). In felul lui, i-a fost de mare folos lui Ciel, pacat ca nu a primit sarutul mult dorit de la Sebastian. Mi-a placut ca, atunci cand ii pornunta numele intr-un fel mai dragastos, cei de la Shinsen Subs traduceau drept „Sebby” :love:, desi el tot „Sebastian” spunea.

Ash/Angela – Daca ar fi fost dupa mine nici nu-i mai pomeneam. Bleah! Nu ii suport, toata acea poliloghie despre puritate era o gargara ieftina, nici ei nu credeau ceea ce spuneau. Ideea de contopire (la propriu) a doua fiinte e complet eronata si prost inteleasa de ei. Mi s-a facut rau cand am vazut ce a facut regina, iar la scenele cu incendierea casei lui Ciel… oh, Doamne, imi venea sa ii iau exemplul lui, mai ales ca eu mancam in timp ce ma uitam. Singurul de care mi-a parut rau a fost Pluto, nu era un cutu rau, dar era controlat de ei (zgarda aia mie cel putin asta mi-a lasat ca impresie).

Aberlin – Nu puteam sa nu spun doua vorbe dulci si despre el. Este genul de personaj care imi va place intotdeauna, in orice context. Integru pana la oase, gata sa dea totul pentru idealul in care crede. Am plans pentru el si am izbucnit si mai tare in lacrimi cand am vazut ca Ciel ii trimisese jucarii Mariei :’-(.

Cat despre celelalte personaje, fiecare a avut partea sa interesanta. M-a impresionat trista poveste a lui Madam Red, cand am aflat despre Lau am ramas complet fara cuvinte, acea paralela cu fluturii si campul de flori efectiv m-a lasat fara rasuflare, iar Lizzy a fost o scumpica si jumatate, in ciuda nazurilor ei. Mi se paruse enervanta si razgaiata la inceput, dar mi-am dat seama ca il iubea sincer pe Ciel si am apreciat-o pentru atitudinea ei. Cei doi indieni (Soma si Agni) au fost foarte simpatici si m-au facut sa rad cu gura pana la urechi. Ma bucur pentru ei ca au reusit sa isi depaseasca problemele. Tanaka a fost un personaj foarte dulce, dar de o importanta capitala as zice eu, desi nu pare deloc. Scena cand scrie in jurnal si in jurul lui casa e distrusa mi-a frant inima. Loialitatea lui este, de asemenea, fara margini.

In ceea ce priveste finalul, mi-a placut sentimentul cu care am ramas. Ca necazurile scot afara ce e mai bun in oameni si pot juca un rol purificator. Pana si painea cu umplutura de curry a lui Sebastian si-a gasit un rost. Totodata, cu totii avem nevoie de ceva in care sa credem, o stea luminoasa care sa ne ghideze, fie ca e veritabila sau nu, fie ca e un stapan bland care ne-a primit sub acoperisul lui si pentru care suntem in stare sa luptam pana la capat, fie ca e o regina falsa care ne reda speranta. Cat despre Ciel, inca de cand am vazut al doilea ending mi-am zis „Suna ca o inmormantare, iar Sebastian parca e Caron care il poarta peste apa Styxului.” Si asa a fost pana la urma. Sperasem, dar, cand Ciel si-a dat drumul de pe pod, mi-am dat seama ca nu avea cum sa fie altfel. Am izbucnit in lacrimi insa abia cand inelul facut de Paula pentru Lizzy a ajuns la ei. Macar raman cu consolarea ca nu a murit in van si ca a reusit, in mod indirect, sa schimbe in bine viata multor persoane.