Head wound


„In Poland, we have a saying –
‘Love is like head wound.’
It make you dizzy,
you think you die…
But you recover…
Usually.”

Şi dacă mă fac bine, ai să vii vreodată să mă îmbolnăveşti la loc?
Ai să mai fii la fel ca prima oară când m-ai contaminat?
Or să fie ochii tăi la fel de molipsitor de dulci?
Îmbrăţişarea ta la fel de contagios de caldă?
Dacă mă vindec, nu o să îţi pară rău? Măcar puţin?
Mie da.
Pentru că acum nu pot să îmi imaginez o lume în care să nu fiu bolnavă de tine.

Flori pentru Algernon


 

Câţi dintre noi n-am vrea să ştim mai multe? Indiferent de motiv, fie pentru note mai bune la şcoală, fie pentru un mai bun randament la serviciu, fie pur şi simplu din dorinţa de cunoaşte mai bine lumea în care trăim. Dar cum ar fi să vrei să fii mai deştept doar pentru ca ceilalți sa te placă? Şi ce-ai fi în stare sa faci pentru asta?

Aceasta este povestea lui Charlie Gordon, un băiat cu o inimă de aur, dar cu o minte mai înceată decât a celorlalţi… căci Charlie este retardat. Respins până şi de propria sa mamă, Charlie lucrează într-o brutărie, unde este bătaia de joc a tuturor. Însă el, naiv şi candid, îi consideră pe toţi prieteni şi îi iubeşte mai mult decât probabil i-ar iubi un om cu mintea întreagă. Pentru că o inimă curată nu are nevoie de creier pentru a iubi.

Profesoara Alice Kinian, de la „Şcoala Beekman pentru Adulţi Retardaţi”, îl recomandă pe Charlie profesorului Nemur și doctorului Strauss pentru o operaţie pe creier în fază experimentală ce l-ar putea ajuta să-şi atingă visul cu mâna: să devină un geniu. Charlie este supus mai multor teste, printre care şi o cursă contra cronometru de soluţionare a unui labirint, în paralel cu un şoarece ce fusese operat la rându-i, Algernon. Nemur şi Strauss decid în final să îl folosească pentru experiment.

Încet-încet, Charlie devine din ce în ce mai deştept, însă nu este precum îşi închipuia că va fi. Îi revin amintiri traumatizante din trecut, în care mama sa îl trata cu brutalitate, îşi dă seama de făţărnicia aşa-zişilor săi prieteni şi descoperă o greşeală în teoria celor doi oameni de ştiinţă, care face ca efectele asupra creierului lui Algernon să dispară. Doctorii vor să-i facă o disecţie, pentru a afla ce a mers prost, dar Charlie, care prinsese drag de animal, îl salvează din laborator. Totuşi, şoarecele moare, iar Charlie îl îngroapă îndurerat într-un parc. Ştiind că în curând şi el va paţi acelaşi lucru, Charlie scrie un studiu în care vorbeşte de efectul „Gordon-Algernon”, explicând în mod ştiinţific eroarea din ipotezele lui Nemur şi conştientizând faptul că inteligenţa sa va dispărea la fel de repede cum a venit.

Singurul lucru frumos care i se întâmplă inteligentului Charlie este faptul că îşi dă seama de dragostea ce i-o poartă profesoarei Kinian, dar o respinge când simte că devine din nou ca înainte. Pe măsură ce greşelile încep să se strecoare în cuvintele lui, Charlie redevine cel de înainte, însă de această dată este conştient că e retardat, că cei pe care îi considera prieteni îl privesc ca pe un nimic, că nu va putea niciodată să răspundă sentimentelor domnişoarei Kinian. Aceasta este drama lui, chinul interior care îl va urmări permanent. Spre deosebire de Charlie de dinainte de operaţie, cel de la final nu mai trăieşte învelit de un strat protector de ignoranţă, îşi conştientizează în mod tragic situaţia şi faptul că nu poate face nimic pentru a o schimba.

Mesajul cărţii „Flori pentru Algernon”, în ciuda faptului că tratează o temă delicată, se adresează tuturor. Charlie este unul dintre personajele care te fac să vezi lumea altfel, să înţelegi mai mult din ea. Existenţa unui Charlie prost şi a unui Charlie genial surprinde indirect dualitatea umană, căci fiecare dintre noi este locuit, probabil, de un prost şi de un geniu. Astfel „efectul Gordon-Algernon“ despre care scrie inteligentul Charlie ne priveşte, într-un fel, pe toţi. Totuşi, marile adevăruri ale cărţii le spune, în felul lui candid, Charlie cel prost. Cum ar fi că e bine să ai prieteni. Şi că e uşor să ai prieteni dacă laşi lumea să râdă de tine. Mai învăţăm că lumea de afară este o mare dezamăgire, că făţărnicia şi ipocrizia sunt la tot pasul şi că unii oameni sunt în stare să calce totul în picioare pentru a-şi atinge scopurile. Doctorul Nemur nu vrea să accepte faptul că a greşit, îl tratează pe Charlie ca pe un simplu cobai şi ajunge să îl urască pentru faptul că a ajuns mai inteligent decât el.

Totuşi, chiar în momentul în care te aştepţi mai puţin, se întâmplă un miracol, întruchipat de cineva cu sentimente nobile, care te tratează exact ca ceea ce eşti: un om, cu defecte şi calităţi, dar mai ales, cu o inimă capabilă să iubească. Astfel, în contrast cu celelalte personaje, apare domnişoara Kinian, un model de răbdare, toleranţă şi iubire. Dar strălucirea ei nu este capabilă să lumineze întunericul în care Charlie se vede aruncat din nou, iar acest fapt clădeşte un zid indestructibil între cei doi. Un alt lucru pe care îl punctează cartea este că nici inteligenţa nu aduce doar beneficii. Diferenţa dintre cei doi Charlie este faptul că unul dintre ei gândeşte cu inima, în lipsa unei minţi strălucite, în schimb celălalt se lasă copleşit de gândire şi uită să simtă cu adevărat, sentimentele fiindu-i trezite doar de domnişoara Kinian şi de moartea singurului prieten adevărat pe care l-a avut: Algernon. Poate uneori este mai bine să facem ca primul Charlie, să ne lăsăm conduşi de inimă şi nu de raţiune, pentru că până şi o teorie ştiinţifică perfectă are o greşeală, ori o excepţie, în schimb sentimentele frumoase sunt undeva dincolo de perfecţiune, unde nu există noţiunea de „eroare”.

Cartea: Flori pentru Algernon | Flowers for Algernon
Ecranizări: Charly (1968) | Flowers for Algernon (2000) | Des fleurs pour Algernon (2006)

Citate

(notă: cartea este constituită din mai multe „Rapoarte de progres” pe care Charlie a fost pus să le scrie de la începutul şi până la sfârşitul experimentului, deci erorile de gramatică sunt ale primului Charlie, cel cu o minte mai puţin ascuţită, dar întotdeauna gata să înveţe ceva nou):

„[…]a nice young man was in the room and he had some white cards with ink spilled all over them. He sed Charlie what do you see on this card[…]I told him I saw a inkblot. […]. I dint see nuthing in the ink but he said there was picturs there other pepul saw some picturs. I coudnt see any picturs. I reely tryed to see[…]. I told him it was a very nice inkblot with littel points al around the eges. He looked very sad so that wasnt it.”

„Later I had more crazy tests today. The nice lady who gave it me told me the name and I asked her how do you spellit so I can rite it in my progris riport. ThEMATIC APPERCEPTION TEST. I dont know the fist 2 words but I know what test means. You got to pass it or you get bad marks. This test lookd easy becaus I coud see the picturs. Only this time she dint want me to tell her the picturs. […] She said make up storys about the pepul in the picturs. I told her how can you tell storys about pepul you never met. I said why shud I make up lies. I never tell lies any more becaus I always get caut.”

„He had a present for me only it wasnt a present but just for lend. I thot it was a little television but it wasnt. He said I got to turn it on when I go to sleep.[…]Dr Strauss says its ok. He says my brains are lerning when I sleep.[…]I think its all crazy. If you can get smart when your sleeping why do people go to school. That thing I dont think will work. I use to watch the late show and the latelate show on TV all the time and it never made me smart. Maybe you have to sleep while you watch it.”

„I beat Algemon! I dint even know I beat him until Burt the tester told me. Then the second time I lost because I got so exited I fell off the chair before I finished. But after that I beat him 8 more times. I must be getting smart to beat a smart mouse like Algemon. But I dont feel smarter.[…]He {Burt} told me Algemon is so smart that every day he has to solve a test to get his food. Its a thing like a lock on a door that changes every time Algemon goes in to eat so he has to 1cm something new to get his food. That made me sad because if he coudnt lern he woud be hungry. I dont think its right to make you pass a test to eat. How woud Dr Nemur like it to have to pass a test every time he wants to eat. I think Ill be fends with Algernon.”

„P.S. please tell Dr Nemur not to be such a grouch when pepul laff at him and he woud have more frends. Its easy to make frends if you let pepul lafi at you. fin going to have lots of frends where I go.
P.P.S. Please if you get a chanse put some flowrs on Algernons grave in thebakyard…”

Şoriceii mei


Sunt un şoarece din multe motive. Pentru ca sunt mică, iute de picior şi uşor enervantă, dar şi datorită mai multor alţi şoricei care m-au influenţat într-un fel sau altul. De aceea, poate e momentul să fac un mic top al micilor rozătoare pe care le iubesc.

1. Yuki Souma („Fruits Basket”)


E şoricelul meu numărul 1, personajul în care m-am regăsit complet, în fiecare lacrimă, în fiecare zâmbet, în fiecare moment de spaimă, în fiecare strop de curaj. De la el mi-am ales numele de „nezumi”, el mi-a arătat şoricelul dinăuntrul meu şi m-a învăţat că nu e ruşinos ca uneori să te simţi mic, fragil şi lipsit de apărare. E în ordine să îţi fie teamă, dar nu poţi rămâne mereu blocat în spatele fricii. Odată ce o depăşeşti, îţi dai seama că, deşi eşti un mic şoricel pierdut în sine însuşi, poţi fi oricât de mare vrea inima ta să fii.

2. Roscuro („The Tale of Despereaux”)

Poate, fiind şobolan, nu îşi găseşte locul în acest top, printre atâţia şoricei, dar eu îl consider de-un neam cu mine şi, prin urmare, cu toţi ceilalţi de aici. „What would you do if your own name was a bad word? If John, or Beth, or Bill was an insult? Well, that’s how Roscuro came to feel about who he was. When your heart breaks, it can grow back crooked. It grows back twisted and gnarled and hard. Even as he changed, Roscuro still had longing. But now he just longed for someone whose heart was as hardened as his was.” Nici nu ştiu cum să explic cât de mult m-am regăsit în această frază. Sintetizează în cuvinte aşa frumoase toate momentele urâte când am greşit, când am rănit pe alţii, când am căzut în întuneric şi am crezut că nu mă voi ridica. Dar există lumină, mereu există lumină, iar de cele mai multe ori nu o putem găsi pentru că o căutăm în afară, când ea se află chiar în noi. „Okay, remember when we said that grief was the strongest thing a person can feel? Well it isn’t, it’s forgiveness; because one single act of forgiveness can change everything”. E greu de văzut ceva frumos atunci când se află în noi, mult mai greu decât ar fi să îl recunoaştem în alte persoane. Aşa că uneori nu trebuie doar să îi iertăm pe ceilalţi, trebuie să ne iertăm şi pe noi înşine, pentru a ne da şansa de a găsi acea lumină. Asta am învăţat de la Roscuro, că prin greşeli putem ajunge să ne descoperim pe noi înşine şi să învăţăm să fim mai buni, şi de aceea îl aşez laolaltă cu Yuki în inima mea.

3. Reepicheep/Pişpirici („The Chronicles of Narnia”)

Mereu cu săbiuţa gata de duel, pregătit să apere în orice moment onoarea regelui şi a neamului şoricesc, Pişpirici este personajul meu preferat din cronicile narniene. Îl apreciez pentru loialitatea fată de rege şi pentru respectul şi devotamentul bine-meritate pe care ceilalţi şoareci i le poartă. E cavalerul meu preferat, my knight in shining armour, my hero.

4. Algernon („Flowers for Algernon” – Daniel Keyes)

Probabil e singurul din această listă a cărui poveste mi-a adus lacrimi pe obraji. Dacă ar fi să aleg cea mai frumoasă carte sau cel mai frumos film, aş spune „Flori pentru Algernon” fără să mă gândesc de două ori. A însemnat enorm pentru mine, e o poveste care demonstrează că frumuseţea sufletului străluceşte mai puternic decât agerimea minţii şi că te poţi lega inseparabil de orice vietate, oricât de mică ar fi.

5. Despereaux („The Tale of Despereaux”)

„For truth, honour and chivarly!” Nu la fel de iubitor al duelului precum Reepicheep, dar un nobil şi neînfricat gentilom, care luptă pentru o prinţesă captivă într-un castel. Imposibil să nu îl recunoşti, urechile lui imense sunt greu de trecut cu vederea. Când mi-e frică, când îmi vine să mă ascund de tot ce mă înspăimântă, mă gândesc la hotărârea lui de neclintit de a duce la capăt orice „quest”, la uşurinţa cu care îşi înfrânge temerile şi îmi spun că suntem de-o specie şi că şoricelul din mine trebuie să facă la fel.

6. Jerry („Tom&Jerry”)

Am fost binecuvântată cu o copilărie computer-free, colorată de cele mai frumoase desene clasice, iar cea mai mare bucurie pentru mine era să aud genericul de la „Tom şi Jerry” răsunând din sufragerie. De când mă ştiu, l-am simpatizat mai mult pe Jerry (pe care îl alintam Jerrică), pentru că de fiecare dată era chinuit de Tom în toate felurile şi totuşi rămânea cel cu inima curată şi blândă. Rămâne şi azi eroul copilului din mine, animăluţul sinonim cu zâmbetul meu de acum mai bine de un deceniu.

7. Fievel Mousekewitz („An American Tail”, „An American Tail: Fievel goes West”)

E de ajuns să îl văd preţ de o secundă pentru a mă înveseli. Cu haine prea mari pentru un şoricel aşa micuţ şi o pălărie care îi atârnă mai să-i cadă, Fievel e mereu o apariţie dulce şi fermecătoare. Deşi puţin cam naiv şi încăpăţânat, e imposibil să nu îl îndrăgeşti.

8. Remy („Ratatouille”)

Am făcut cunoştinţă cu el în ziua când am împlinit 18 ani şi probabil din acest motiv Remy este pentru mine un simbol de graniţă între eu-copilul şi eu-adultul. Îl iubesc pentru drăgălăşenia lui şi pentru curajul de a lupta cu lăbuţele sale mici pentru a-şi împlini visul de a deveni un maestru bucătar.

9. Stuart Little („Stuart Little”)

Nicăieri nu e ca acasă, niciunde nu mai frumos decât alături de familie. Doar cei dragi îţi pot umple golul din suflet. Şi oriunde ai fi, mereu poţi găsi drumul înapoi spre ei. Acum că mă aflu la mulţi kilometri depărtare de părinţi, mă gândesc tot mai mult la Stuart şi la importanţa familiei. E atâta bunătate şi iubire în animăluţul acesta, încât îmi e imposibil să nu simt că inima mea de om mare bate la unison cu cea şoricească a lui de fiecare dată când revăd secvenţe din filme.

10. Roddy („Flushed Away”)

Trecând peste faptul ca e jucat de Hugh Jackman, actor care îmi place tare mult, Roddy e un şoricel aparte, uşor cam naiv şi o mai dă cu bâta-n baltă de multe ori, dar e mereu plin de voie bună şi cu zâmbetul pe buze. Când mă gândesc la el, îmi vine să fredonez „Ice cold Rita” şi „Dancing with myself” şi uit de orice supărare care mă apasă.

« Ficelles » – Didier Pourquié


9782914240703La vibration d’une lumière timide, des coups faibles sur un plancher de bois, les mouvements énergiques d’une poupée joyeuse, l’extase d’un public qui applaudit frénétiquement… C’est un spectacle, le spectacle de la vie. La poupée ne se meut pas seule, des ficelles fines contrôlent ses bras, ses pieds, son corps, mais pas l’esprit. Quand le spectacle est fini, et elle n’est plus contrôlé, elle pense, elle sent, elle a un désir : elle veut avoir un visage, elle veut rompre les ficelles qui la tiennent prisonnière et décider elle-même quoi faire

C’est une telle image qui reflète l’âme du héros du roman de debout du Didier Pourquié, intitulé, pas à l’hasarde, « Ficelles ». Le cœur malade et l’esprit troublé par une tragédie du passé, il vit dans un présent qu’il ne peut pas contrôler, qui semble lui échapper comme le sable. En quittant l’asile où il a passé quelques ans, il laisse derrière son unique ami et est forcé d’affronter le monde réel où il ne peut pas trouver sa place. Inconsciemment ou non, ses pas lui portent vers la source de son drame, mais ils lui offrent aussi la chance de trouver le chemin vers l’accomplissement du dernier désir de son ami : trouver un visage pour la marionnette sans figure reçue  la veille de son départ.

La cherche de l’identité n’est pas facile, essentiellement parce que le héros doit se confronter avec le monde extérieur, qu’il ne peut pas comprendre et par lequel il n’est pas compris, mais aussi avec soi-même, car il a fréquemment des pertes de mémoire. Un autre vit dans son corps et quand cet autre se réveille, il devient comme la marionnette qu’il porte toujours avec lui : sans visage et sans volonté. Qui manœuvre les ficelles de son inconscience ? Une force supérieure, son passé qui ne le laisse pas vivre tranquille, son désir latent d’être quelqu’un d’autre ? La réponse n’est pas facile à trouver, peut-être qu’il ne la trouvera pas, mais ce qu’il doit vraiment découvrir c’est la force de voir son propre visage.

D’une pluie tiède des mots faibles, qui grésillent sur l’âme du lecteur, en le faisant trembler d’émotion, Pourquié étend cette histoire qui creuse jusqu’aux racines des sentiments humains, en les touchant doucement. Ça rend le lecteur inquiète et vulnérable et le prochain mot est capable de le faire céder sous la pression des sensations. On pleure, on rit, on haït, on aime ou on est simplement étonné par la délicatesse avec laquelle des vérités dures sont présentées.

C’est une œuvre qui nous offre une autre perspective sur la vie, une peinture expressionniste des sentiments et sensations humains, un mélange des couleurs fortes pour dessiner des émotions délicates. Notre héros sans nom peut être n’importe qui. D’une manière ou d’autre, on se voit reflété dans le personnage, et il y a des moments où on a l’impression de lire sa propre histoire.

Tokio


„Tokio” de Mo Hayder a fost prima carte scrisă de o autoare japoneză pe care am citit-o. A fost atât de impresionantă și copleșitoare, încât am terminat-o în patru zile (în timpul școlii), ceea ce pentru mine a fost un record, considerand și grosimea cartii (peste 400 de pagini). Povestea o are in centru pe o tânără englezoaică Grey care a venit în Japonia cu scopul de a descoperi o casetă cu o înregistrare din timpul atacului de la Nanjing din 1939. Aceasta se află în posesia profesorului chinez Shi Chongming, care îi promite ca i-o va arăta dacă îl ajută să obțină un anumit lucru de la Fuyuki, liderul yakuza (mafia japoneză). Astfel începe o poveste amețitoare și fascinantă, o incursiune atât în viața de noapte japoneză, cât și în trecuturile celor doua personaje, Grey și Chongming.

Firul povestirii alternează pe două planuri: pe de o parte, ni se povestesc întâmplările de la Nanking în 1939 prin intermediul jurnalului lui Shi Chongming (prologul reprezintă chiar ultima pagină de jurnal, apoi filele ne sunt prezentate cronologic), pe de altă parte, este redată incursiunea lui Grey în Tokio și felul cum reușește să se descurce, căci venise fără vreun ban în buzunar.

Deși aparent complet diferite, cele două povestiri rezonează una în cealaltă prin zbuciumul interior al celor doi, descoperindu-se astfel trăsături comune și feluri asemănătoare de a reacționa în situații de criză. Punctul culminant este atins în același timp în ambele povestiri și este copleșitor și devastator pentru personaje. Finalul îi aduce împreună pe Grey și Chongming și îi unește prin durere și prin golurile lăsate în suflet de ceea ce au pierdut. Deși nu este o relație de natură erotică, aproprierea dintre cei doi mi s-a părut cea mai intimă și mai emoționantă pe care am văzut-o la două persoane, mai ales ținând cont de diferențele dintre ei.

Deși destul de realistă și brutală, „Tokio” este în același timp o carte profundă, ce face o introspecție fină în mentalitatea și personalitatea fiecărui personaj, fie că e principal sau secundar. De asemenea, tratează delicata problemă a invaziei japoneze în China prin particularizarea acesteia în atacul de la Nanking (cunoscut ulterior drept Nanjing). Scenele de brutalitate sunt șocante, dar schițează o pagină reală și neagră a istoriei omenirii, arătând că, în situații de război, până și omul devine o fiară sălbatică însetată de sânge.

Este o lectură captivantă, în ciuda scenelor violente, iar fiecare pagină te face să vrei să o citești pe următoarea. Autoarea are un stil aparte de a istorisi, iar firul narativ se dezvoltă lin prin profunzimea și forța creatoare a acesteia.

După cutremur


Având în comun doar plasarea în timp (la câteva săptămâni de la cutremurul ce a zguduit regiunea Kobe din Japonia în 1995), nuvelele strânse în volumul „După cutremur” al lui Haruki Murakami surprind destinul unor personaje ce se încadrează în tipologii diferite și care oferă cititorului propriile viziuni asupra vieții. Ele sunt surprinse în momente cheie din viețile lor, iar naratorul desenează cu măiestrie în mintea cititorului harta gândurilor și emoțiilor fiecărei tipologii în parte.

Ne întâlnim cu un bărbat ce trebuie să facă față unui divorț neașteptat („Un OZN aterizează în Kushiro”), survenit în urma comportamentului cuidat al soției sale de după cutremur. Încearcă să meargă mai departe, dar îi este imposibil să pășească înainte când nu știe din ce motiv a ajuns în acea situație. Firul poveștii ne aduce apoi în fața ochilor semnificația mistică a focului („Peisaj cu fier de călcat”) în viziunea unui bătrân care iubește flăcările și a lui Junko, o tânără care, neștiind cum să trăiască, ajunge să găsească un fel de a muri. Venind în Thailanda și purtând în inimă greutatea dorinței păcătoase ca fostul ei soț să fi murit în cutremur, o americancă încearcă să își trăiască viața ignorând apăsarea aceste umbre întunecate.

Imaginația se confundă cu realul în „Broscanul salvează Tokyo”, când un bărbat îl întâlnește pe Broscan, o creatură fantastică ce îi cere ajutorul pentru a salva orașul de la un nou cutremur. Acesta trebuie să poarte o luptă crâncenă cu sine însuși pentru a realiza care e cu adevărat realitatea și pentru a se decide dacă să îl ajute sau nu. Ultima nuvelă, „Plăcintă cu miere”, este probabil și cea mai sensibilă dintre toate. Un autor de nuvele este prietenul de nădejde al femeii pe care o iubește și al soțului acesteia. După ani de zile în care a iubit-o în secret, înfrânându-și sentimentele de dragul prieteniei, află că aceasta este părăsită de soț.

În ciuda faptului că personalitățile alese par a fi tipologii comune în viața de zi cu zi, autorul ne descoperă cu o forță inimaginabilă ceea ce se ascunde în spatele acestor aparențe. Fiecare personaj este, mai presus de erou al propriei povești, un erou al propriei ființe, luptând cu sine în căutarea răspunsului. Dincolo de cutremurul fizic, cel psihic are o intensitate mult mai puternică și poate provoca daune mai grave și mai profunde. Fiecare suflet este prins în propriile-i trăiri contradictorii și forțat de împrejurări să înfrunte golul din trecut. În ciuda analizei îndelungate pe care au purtat-o în subconștient, deciziile finale ajung a fi rezultatul unor impulsuri, iar Murakami ne înfățișază la final fiecare personaj prins într-o zvâcnire de viață ca urmare a acelei decizii luate. Cu prospețime, franchețe și un stil cuceritor, autorul are capacitatea de a opri timpul, înghețându-l în acel moment final când are loc eliberarea de greutatea trecutul purtat în spate și prima inspirare a aerului libertății sufletești.

„Plăcintă cu miere” mi s-a părut cea mai reușită din toate, deoarece a fost singura la care am simțit că autorul se confundă cu personajul, iar trăirile sale sunt redate într-un mod simplu, dar subtil și sensibil, zbuciumul interior nefiind mai prejos decât cel al celorlalte personaje. Finalul este surprins într-un mod sublim, scriitorul reușind să dea o turnură neașteptată unei povești pentru copii și, astfel, propriei vieți.