E timp!


A trecut mult timp de când nu mă mai ating festivităţile de început de an şcolar, respectiv universitar. În niciun caz nu atât de mult câ să scriu despre ele. Dar azi am simţit un amalgam de lucruri, cel mai pregnant fiind o criză de timp.

Ce-i drept, probleme cu timpul (sau, mai degrabă, cu lipsa lui) am avut mereu. Nu de puţine ori mâ plângeam că nu mai dorm nopţile, că nu pot nici măcar la un film să mă duc, că nu mai apuc să mai citesc nicio carte. Şi nu cred că exageram, la momentul respectiv chiar aşa era.

Azi m-am văzut pusă iar în faţa ameninţării unui viitor plin de astfel de momente. Şi, totodată, în faţa unei numărători inverse spre clipa pe care, odată, o vedeam atât de departe în viitor: licenţa. Dar acesta nu e singurul timp care se scurge, apropiindu-se de final. E ultimul meu an de licenţă, ultimul an în care mai pot să mă consider învăţăcel, în care nu trebuie să mă gândesc că am nevoie de serviciu. E ultimul an pe care îl voi mai petrece alături de unele persoane ce apoi vor zbura spre alte meleaguri şi, astfel, se vor pierde în negura… ghici cui? A timpului, evident.

Aşa că m-am supărat pe el. Nu îl mai las să îşi facă de cap. Azi m-am hotărât că am timp. Trebuie să fie timp. Să văd măcar un episod dintr-un anime pe zi, să citesc măcar un capitol de manga sau cinci pagini de carte. Să mă opresc cinci minute şi să privesc Copoul în toată splendoarea lui, care nu se mai întoarce, de care într-o zi îmi va fi dor şi mă voi gândi cât de norocoasă eram atunci că locuiam acolo şi ce proastă că nu ridicam ochii din asfalt când mă duceam spre facultate, prea preocupată cu lucruri ce îşi vor pierde din însemnătate cu siguranţă. Să mă duc la Nijikon şi, timp de un weekend, să uit că mă aşteaptă facultatea când mă întorc. Să îmi rezerv două ore pe săptămână în care să scriu cu drag, încercând să îmi redescopăr avântul de altădată, acum uşor ruginit. Să dorm maxim şase (hai şapte) ore pe noapte, dar niciodată mai puţin de cinci (iar asta doar dacă arde tare), cum deseori făceam în anul doi.

Am timp să fiu eu. Îmi voi face timp să fiu eu.

Reclame

Mirror


„Mirror, mirror on the wall, who’s the ugliest soul of all?”

Me. I’d definitely make the perfect candidate.

I’m evil. I really am. No, don’t give me that look. I really am. I am the one who can make the driest stone cry, who can turn the sky into a sea of blood and the earth into a precipice of despair. I’m the one who can slash with a sword of cruelty and indifference any heart that loves me. I did it so many times that I even lost count.

So please stop asking. Don’t make me look at my own reflection in the mirror. Don’t make me analyse every crooked feature of my heart, don’t make me search for a reason behind every evil thought that ever crossed my mind, behind every wrong deed I ever made, behind every mean word I ever spoke. I know I won’t find one. There is no excuse that would justify the iced sea of darkness and ugliness in which my soul sank so long ago that it feels like centuries.

I know what I am. People call it a „monster” because there is no other word to describe such a horrible being. I hate myself and I’ll keep punishing myself forever and ever for every tear that was cried because of me. But I have to go on, I have to become better. So I don’t want to look back. I want to look up and try to reach for the stars. It might be selfish, but selfish is the only way I know how to be. However, I think that, if I save myself, I’ll also save the tears that people have not cried yet. If I become good, I won’t make them cry anymore. I want to learn how to fly. But I can’t look back. If I do, I’ll see just how horrible I am and I’ll let myself fall as punishment for everything that I did.

So don’t make me confront myself, don’t make me see just how ugly and pathetic I am. Please don’t put a mirror in front of me. This illusion of becoming better is the only thing that keeps me going on. Please don’t destroy it. If you do, I’ll fall and I’ll break…

Nu am titlu


De data asta fără poze frumoase şi scris colorat. De ce să îmbrac mizeria în copilărie şi inocenţă? Nici nu ştiu de ce scriu, nu ştiu dacă vreau să citească cineva sau vreau să ascund totul cât mai adânc, nu ştiu dacă mă scufund sau stau să explodez, nici măcar nu ştiu ce mă doare. Cred că mă dor eu, mă doare propria-mi existenţă. Mă dor ticurile mele verbale de care nu pot să scap, irascibilitatea pe care nu pot să o şterg, lipsa de răbdare pe care nu reuşesc să o îndulcesc, autocontrolul pe care nu îl am. Mă sfâşie pe dinăuntru propria-mi urâţenie, defectele cu care îi rănesc pe alţii şi pe care continui să le adâncesc, deşi sunt conştientă de ele.

Nu pot să ţin promisiunile pe care le fac altora şi cu atât mai puţin cele pe care mi le fac mie. Că doar mă dezamăgesc pe mine, ce mare filosofie? Sunt eu cu mine şi nu mă pot privi în oglindă. Şi totuşi, nu fac decât să lungesc lista motivelor pentru care nu sunt în stare să arunc o privire în mine. Nici acum nu ştiu dacă fac bine să scot mizeria la iveală, scriind aceste rânduri. Poate în curând şi asta va fi adăugată pe lista aceasta interminabilă.

Tu, tu, un tu care îmi eşti lipit de suflet… Tu, să ştii că sunt geloasă. Uite, am recunoscut. Şi e doar vina mea că s-a ajuns aici, e vina mea că nu îţi dau destulă atenţie, e vina mea că nu te pun pe primul loc şi e vina mea că nu fac atâtea lucruri cu tine precum alte persoane. Şi e vina mea că mă doare atunci când văd că altcineva ştie despre tine ceva ce eu nu ştiam sau te ajută într-o privinţă în care nu mi-ai cerut mie ajutorul. Şi, da, sunt conştientă că e o gelozie putredă şi stupidă, că sunt o maniacă posesivă şi uite că nu pot să mă opresc. Fugi, tu pe care nu te merit, fugi cât mai poţi. Am să te distrug dacă nu.

Şi tu, un alt tu, care ai pătruns in sufletul meu mai adânc decât oricine altcineva, cum poţi să mă suporţi? Cum poţi să mă ierţi de fiecare dată? Mă accepţi aşa cum sunt, zici. Dar cum sunt? Ce e aşa bun la mine că poţi să treci cu vederea hăul din mine, că poţi să îmi zâmbeşti îngăduitor de fiecare dată când te rănesc cu laşitatea şi încăpăţânarea mea? Uneori, mă doare să mă apropii de tine. Simt că te distrug şi pe tine, încet-încet.

Şi mereu aud vorbe despre cât de deşteaptă sunt, sau cât de frumoasă sau mai ştiu eu ce alte baliverne. Oare nimeni nu vede că toate sunt un ambalaj ieftin în care ascund mucegaiul din mine, sperând să nu îl vadă nimeni?