E timp!


A trecut mult timp de când nu mă mai ating festivităţile de început de an şcolar, respectiv universitar. În niciun caz nu atât de mult câ să scriu despre ele. Dar azi am simţit un amalgam de lucruri, cel mai pregnant fiind o criză de timp.

Ce-i drept, probleme cu timpul (sau, mai degrabă, cu lipsa lui) am avut mereu. Nu de puţine ori mâ plângeam că nu mai dorm nopţile, că nu pot nici măcar la un film să mă duc, că nu mai apuc să mai citesc nicio carte. Şi nu cred că exageram, la momentul respectiv chiar aşa era.

Azi m-am văzut pusă iar în faţa ameninţării unui viitor plin de astfel de momente. Şi, totodată, în faţa unei numărători inverse spre clipa pe care, odată, o vedeam atât de departe în viitor: licenţa. Dar acesta nu e singurul timp care se scurge, apropiindu-se de final. E ultimul meu an de licenţă, ultimul an în care mai pot să mă consider învăţăcel, în care nu trebuie să mă gândesc că am nevoie de serviciu. E ultimul an pe care îl voi mai petrece alături de unele persoane ce apoi vor zbura spre alte meleaguri şi, astfel, se vor pierde în negura… ghici cui? A timpului, evident.

Aşa că m-am supărat pe el. Nu îl mai las să îşi facă de cap. Azi m-am hotărât că am timp. Trebuie să fie timp. Să văd măcar un episod dintr-un anime pe zi, să citesc măcar un capitol de manga sau cinci pagini de carte. Să mă opresc cinci minute şi să privesc Copoul în toată splendoarea lui, care nu se mai întoarce, de care într-o zi îmi va fi dor şi mă voi gândi cât de norocoasă eram atunci că locuiam acolo şi ce proastă că nu ridicam ochii din asfalt când mă duceam spre facultate, prea preocupată cu lucruri ce îşi vor pierde din însemnătate cu siguranţă. Să mă duc la Nijikon şi, timp de un weekend, să uit că mă aşteaptă facultatea când mă întorc. Să îmi rezerv două ore pe săptămână în care să scriu cu drag, încercând să îmi redescopăr avântul de altădată, acum uşor ruginit. Să dorm maxim şase (hai şapte) ore pe noapte, dar niciodată mai puţin de cinci (iar asta doar dacă arde tare), cum deseori făceam în anul doi.

Am timp să fiu eu. Îmi voi face timp să fiu eu.

Anunțuri

Mirror


„Mirror, mirror on the wall, who’s the ugliest soul of all?”

Me. I’d definitely make the perfect candidate.

I’m evil. I really am. No, don’t give me that look. I really am. I am the one who can make the driest stone cry, who can turn the sky into a sea of blood and the earth into a precipice of despair. I’m the one who can slash with a sword of cruelty and indifference any heart that loves me. I did it so many times that I even lost count.

So please stop asking. Don’t make me look at my own reflection in the mirror. Don’t make me analyse every crooked feature of my heart, don’t make me search for a reason behind every evil thought that ever crossed my mind, behind every wrong deed I ever made, behind every mean word I ever spoke. I know I won’t find one. There is no excuse that would justify the iced sea of darkness and ugliness in which my soul sank so long ago that it feels like centuries.

I know what I am. People call it a „monster” because there is no other word to describe such a horrible being. I hate myself and I’ll keep punishing myself forever and ever for every tear that was cried because of me. But I have to go on, I have to become better. So I don’t want to look back. I want to look up and try to reach for the stars. It might be selfish, but selfish is the only way I know how to be. However, I think that, if I save myself, I’ll also save the tears that people have not cried yet. If I become good, I won’t make them cry anymore. I want to learn how to fly. But I can’t look back. If I do, I’ll see just how horrible I am and I’ll let myself fall as punishment for everything that I did.

So don’t make me confront myself, don’t make me see just how ugly and pathetic I am. Please don’t put a mirror in front of me. This illusion of becoming better is the only thing that keeps me going on. Please don’t destroy it. If you do, I’ll fall and I’ll break…

Nu am titlu


De data asta fără poze frumoase şi scris colorat. De ce să îmbrac mizeria în copilărie şi inocenţă? Nici nu ştiu de ce scriu, nu ştiu dacă vreau să citească cineva sau vreau să ascund totul cât mai adânc, nu ştiu dacă mă scufund sau stau să explodez, nici măcar nu ştiu ce mă doare. Cred că mă dor eu, mă doare propria-mi existenţă. Mă dor ticurile mele verbale de care nu pot să scap, irascibilitatea pe care nu pot să o şterg, lipsa de răbdare pe care nu reuşesc să o îndulcesc, autocontrolul pe care nu îl am. Mă sfâşie pe dinăuntru propria-mi urâţenie, defectele cu care îi rănesc pe alţii şi pe care continui să le adâncesc, deşi sunt conştientă de ele.

Nu pot să ţin promisiunile pe care le fac altora şi cu atât mai puţin cele pe care mi le fac mie. Că doar mă dezamăgesc pe mine, ce mare filosofie? Sunt eu cu mine şi nu mă pot privi în oglindă. Şi totuşi, nu fac decât să lungesc lista motivelor pentru care nu sunt în stare să arunc o privire în mine. Nici acum nu ştiu dacă fac bine să scot mizeria la iveală, scriind aceste rânduri. Poate în curând şi asta va fi adăugată pe lista aceasta interminabilă.

Tu, tu, un tu care îmi eşti lipit de suflet… Tu, să ştii că sunt geloasă. Uite, am recunoscut. Şi e doar vina mea că s-a ajuns aici, e vina mea că nu îţi dau destulă atenţie, e vina mea că nu te pun pe primul loc şi e vina mea că nu fac atâtea lucruri cu tine precum alte persoane. Şi e vina mea că mă doare atunci când văd că altcineva ştie despre tine ceva ce eu nu ştiam sau te ajută într-o privinţă în care nu mi-ai cerut mie ajutorul. Şi, da, sunt conştientă că e o gelozie putredă şi stupidă, că sunt o maniacă posesivă şi uite că nu pot să mă opresc. Fugi, tu pe care nu te merit, fugi cât mai poţi. Am să te distrug dacă nu.

Şi tu, un alt tu, care ai pătruns in sufletul meu mai adânc decât oricine altcineva, cum poţi să mă suporţi? Cum poţi să mă ierţi de fiecare dată? Mă accepţi aşa cum sunt, zici. Dar cum sunt? Ce e aşa bun la mine că poţi să treci cu vederea hăul din mine, că poţi să îmi zâmbeşti îngăduitor de fiecare dată când te rănesc cu laşitatea şi încăpăţânarea mea? Uneori, mă doare să mă apropii de tine. Simt că te distrug şi pe tine, încet-încet.

Şi mereu aud vorbe despre cât de deşteaptă sunt, sau cât de frumoasă sau mai ştiu eu ce alte baliverne. Oare nimeni nu vede că toate sunt un ambalaj ieftin în care ascund mucegaiul din mine, sperând să nu îl vadă nimeni?

Two shadows


And there was this word that you said that made me die inside: “enemies”. Enemies? In what country, what year, what war? I never regarded you as enemies, for me you were always a model of honesty, struggle and love. All of a sudden, there are battles and borderlines and an incredible precipice of silence that keep my heart and yours so far apart. Was it because I grew up? Was it because things didn’t go according to plan? Did I mess up so badly by just following my heart? You’re not my enemies, but you don’t fit in the ideal picture I had anymore. All my heart can see are two unpredictable shadows, I never know what might surface from beneath the darkness. A smile? A smirk? A look of disapproval? A frown? A spark of anger in those eyes that used to be warm and friendly? When did I stop sitting on your knees, holding your hand when I was afraid, hiding behind you whenever I met a stranger? I know those times will never come back, I know I lost everything in the mist of time, but I was hoping for something that may replace it, something that any daughter would expect from her parents, regardless of her mistakes, her tastes or her choices: support.

De-a şoarecele şi pisica


A fost odată un şoricel care iubea mult de tot o anumită pisicuţă dulce şi pufoasă. Dar el, fiind micuţ şi plăpând, nu putea o cuprinde între lăbuţele sale de fiecare dată când era supărată. De fapt, încercările sale prosteşti mai degrabă supărau pisicuţa şi mai tare. Nimănui nu i-ar plăcea ca, în astfel de momente, să îi fie zgâriate timpanele de chiţăitul stupid şi lipsit de substrat al unui şoricel ce devenea, treptat, enervant şi agasant prin încercările lui zadarnice. Cum îndrăzneşte el, fiind mic şi lipsit de importanţă, să creadă că poate alina pe cineva, că poate aduce un zâmbet, o îmbărbătare? Nici nu se putea înveseli pe el însuşi şi făcea mereu din ţânţar armăsar când venea vorba de problemele lui. O astfel de fiinţă egoistă nu are ce căuta lângă pisicuţa frumoasă. Aşa că şoricelul s-a ascuns în găurica lui din perete, în întuneric şi umezeală, şi a început să verse lacrimi sărate, dar nesemnificative, aşa ca el. Nu mai îndrăzni să se apropie de pisicuţă nici ca să îi ceară iertare, simţea că nu avea acest drept. După ce lacrimile sale îmbibară multe şerveţele, înţelese că a greşit, că poate mai bine ar fi fost să tacă şi să se dea la o parte, să nu-şi bage el năsucul curios acolo unde nu-i fierbe oala. Dar, în felul lui nătâng şi stângaci, încercase doar să fie un bun prieten… Şi îşi iubeşte pisicuţa mai mult ca orice pe lume, iar tot ce îşi doreşte e să o ştie zâmbind din nou, chiar dacă el nu va mai avea dreptul să vadă acel surâs.

Şşşt…


Şşşt… Hai să nu ne mai împiedicăm de cuvinte şi să nu ne poticnim în întorsături de fraze. Vorbeşte-mi cu braţele ce mă strâng cu dulceaţă, cu buzele care îmi mângâie obrazul, cu parfumul pielii tale care mă topeşte încet-încet… Te rog, nu te sfii, ascunde-mă sub carnea ta moale şi nu-mi mai da drumul niciodată. Tremuri… de ce tremuri? Nu, nu-ţi fie teamă. Şşşt… Hai să pariem că n-o să mai răsară soarele. Da, ştiu, sună ca o prostie… Dar hai să ne amăgim, preţ de o clipă, că noaptea o să înghită tot şi o să rămânem doar noi, aninaţi de o ramură a spiralei infinitului. Să o împletim cu firul albastru al lacrimilor, cel roşu al sărutărilor şi cel alb al purităţi şi să creăm o iubire eternă, doar pentru noi doi.

Hai să ne înfăşurăm în această sfoară magică şi să ne pierdem din timp şi spaţiu, să avem locşorul nostru separat, unde nici măcar răsăritul să nu ne mai poată despărţi. Să mutăm stelele şi să creăm o constelaţie cu numele nostru, să ţopăim din planetă în planetă până ajungem în centrul ei şi să putem exclama: „Uite, noi suntem universul!” .

Te gândeşti că ai să mă pierzi… Baka… Nu ai să mă pierzi niciodată. Ba nu, nu ai să mă pierzi. De ce nu mă crezi când îţi spun? Cum să mă pierzi, cum aş putea să fug? Nu vezi tu că sunt în pieptul tău şi că nu pot şi nici nu vreau să ies? Şi, atât timp cât nu mă dai afară, acolo am să rămân, prizonieră din proprie voinţă a coastelor tale, cu capul sprijinit de inima ta caldă ce bate pe ritmul silabelor numelui meu. Da, aici stau. Şşşt… Te iubesc, baka…

Martie


E martie, iar soarele îşi întinde leneş razele pe pământul crăpat de îngheţul din ultimele zile de iarnă. Îmi scârţie sub tălpi acele de gheaţă ale fricii, ale neputinţei, ale incertitudinii. Zbor, dar nu ştiu cât mă mai ţin aripile. Nu ştiu când vor obosi şi mă vor lăsa, senine, să mă prăbuşesc. Nu mai am timp să mă pierd în mine şi să mă regăsesc de fiecare dată în ochii tăi blânzi. Nu mai am putere să ţin timpul în loc, să opresc nisipul să se scurgă din clepsidră. Mâinile imi sunt prea nătânge şi slabe ca să o poată roti, să dea timpul înapoi şi să mă întorc, aşa cum o fac mereu în vis, în acea zi de vară când tot ce îmi puteam dori era lângă mine şi mă strângea timid de mână pentru prima dată. Aş retrăi acele clipe de o mie de ori, ţi-aş sări în fiecare secundă în braţe şi, îmbătându-mă cu propriile mele lacrimi, aş lăsa să-mi scape un „Te iubesc” brut, nefiltrat de iţele raţiunii. Aş vrea să decupez acest moment din calea timpului, să nu îl las să trească de-a valma peste el. Să împletim împreună o sfoară cu roşu şi alb de care să îmi atârn sufletul şi să mă prefac într-un mărţişor prins cu un bold de aur lângă inima ta caldă. Să nu mă dai jos nicidată, chiar dacă trece martie şi vin, fără sfială, aprilie, mai, iunie… Fură-mă şi închide-mă în tine. Oh, timp, te rog, opreşte-te…