Vrajă


Am auzit o mică povestioară zilele astea. Două fete care au mers la aceeaşi şcoală generală, fără să se cunoască, ajung să fie în aceeaşi clasă la liceu. Vorbind despre şcoala la care au fost, ele îşi amintesc de un desen de pe hol, care înfăţişa o fetiţă pe câmp la momentul apusului. Ambele laudă frumoasele culori roşiatice prin care era reprezentat cerul, însă, pe când una afirmă că fetiţa avea o rochiţă roşie precum apusul, cealaltă susţine că, de fapt, rochia fetiţei era galbenă. Vrând să verifice care dintre ele avea dreptate, se duc înapoi la şcoală şi caută curioase desenul cu pricina. „Oare ce culoare avea, de fapt, rochiţa fetiţei de pe câmp?” se întreabă ele în gând. Însă descoperă cu stupoare că rochia nu avea nicio culoare. Desenul era alb-negru, în creion.

I would like to visit you for a while, get away and out of this city.
Maybe I shouldn’t have called but someone had to be the first to break.
We can go sit on your back porch, relax, talk about anything, it don’t matter.
I’ll be courageous if you can pretend that you’ve forgiven me…

Aşa sunt amintirile. Niciodată în mintea noastră realitatea nu va fi reprodusă aşa cum este ea, ci va trece, inevitabil, prin filtrul sentimentelor noastre. Fetele din poveste nu îşi aminteau desenul de pe hol, ele îşi aminteau ceea ce a trezit acesta în ele, felul cum imaginaţia lor a procesat realul şi l-a transpus în funcţie de simţirile fiecăreia.

Because I don’t know you anymore, I don’t recognise this place.
The picture frames have changed and so has your name.
We don’t talk much anymore, we keep running from the pain.
But what I wouldn’t give to see your face again…

Poate asta mi s-a întâmplat şi mie. Poate tot ce am crezut că a fost n-a existat, de fapt, niciodată. A fost o iluzie, o minciună creată de inima mea fraieră care s-a încăpăţânat să iubească imaginea pe care tu ai creat-o pentru ea. Şi aşa am început să văd şi să îndrăgesc tot felul de culori şi de nuanţe pe care nu le mai văzusem până atunci în nimeni. Şi în sufletul meu ai început să fii pictată în ele, iar asta m-a prins şi mai strâns în pânza de păianjen pe care ai ţesut-o pe nesimţite în jurul meu.

Springtime in the city, always such a relief from winter freeze.
The snow was more lonely than cold if you know what I mean.
Everyone’s got an agenda, don’t stop, keep that chin up, you’ll be alright.
Can you believe what a year it’s been?
Are you still the same? Has your opinion changed?

Dar acum acele culori au început să pălească, una câte una, lăsând în urmă un desen monocrom, alb-negru, conturat în creion rece şi prost ascuţit. Şi încep să-ţi văd mai clar ca niciodată liniile strâmbe şi tuşele nesigure. Eram conştientă de ele şi înainte, dar am preferat să le trec cu vederea şi să iubesc ceea ce era demn de admiraţie în tine. Dar acum că asta s-a scurs de pe pânză şi n-a mai rămas decât o schiţă imperfectă de artist amator, toate defectele mi se par accentuate şi groteşti.

I know I let you down again and again.
I know I never really treated you right.
I’ve paid the price.
I’m still paying for it every day…

Oare acele culori au existat cu adevărat sau doar le-ai plăsmuit? Dacă au existat, de ce ai încetat să mi le mai arăţi? Dacă au fost o invenţie, de ce nu mi-ai arătat schiţa reală din spatele lor? Aş fi iubit-o la fel de mult. Acum e prea târziu. Am dezlipit desenul de pe peretele meu şi l-am ascuns într-o cutie pitită într-un colţ întunecat de dulap, alături de tot ce îmi mai rămăsese de la tine.
M-ai pus sub o vrajă. Şi apoi tu însăţi ai destrămat-o. Să nu te miri dacă într-o zi se va întoarce împotriva ta ca un blestem.

So maybe I shouldn’t have called. Was it too soon to tell?
Oh, what the hell, it doesn’t really matter.
How do you redefine something that never really had a name?

În patru colţuri


I keep, keep thinking that it’s not goodbye
Keep on thinking it’s a time to fly
And this is how it feels
As we go on
We remember
All the times we
Had together
And as our lives change
From whatever
We will still be
Friends Forever…

Şi nu or să mai fie niciodată dimineţile în care pe jumătate adormiţi să căutăm un mijloc de transport spre liceu, nici vocea lui Vasi care să ne strige pe sub mustaţa-i căruntă să nu ne mai sprijinim în mâini capul ce ne pică de somn, nici vectorii cu care ne-a speriat diriga în prima zi de şcoală şi nici lista interminabilă de erori din ecranul bolnăvicios de albastru al dragului de C++. Şi niciodată nu o să mai alergăm pe holuri şi nu o să mai auzim glasuri zglobii de cnveişti, nu or să mai fie glumele din recreaţii şi nici temele făcute (a.k.a. copiate) în pauza mare, nici orele copios de amuzante cu domnul Popa sau profa de română.

Îmi va fi dor până şi de izul de clor al podelelor proaspăt spălate de doamna de serviciu, de coada interminabilă de la magazin, de ghiozdanul greu ca zece pietre de moară, de felul molatic cum se mişcă secundarul ceasului nostru galben în orele de chimie, de nopţile nedormite, de momentele „poetice” când ni se cerea să scoatem o foaie de hârtie, de zbârnâitul telefoanelor prin ore, de teancurile de foi xeroxate şi de bileţelele disperate cu datorii pe care tanti de la xerox le trimitea zilnic.

Şi niciodată nu o să ne mai spunem „’Neaţa!” sau „Ne vedem mâine!”, nu o să ne mai înghesuim în micuţa sală 16 de şaisprezece metri pătraţi, cum bine a punctat Florian, nu o să ne mai apropiem cu teamă de tablă, nu o să ne mai întrebăm (retoric) care mai este de serviciu.

Nu contest pe cei care au spus că nu am fost uniţi, poate chiar a fost aşa, dar pentru mine a fost cel mai frumos colectiv în care am fost vreodată şi atunci când a fost nevoie am reuşit să fim cu adevărat împreună. Aşa puţini câţi am rămas, cu bune şi cu rele, cu toane sau nu, cu zbierete sau voci timide, am fost un colectiv de nota 10.

Am reuşit să avem un banchet superb împreună, să ne distrăm fără să ne pese de absenţa dirigăi sau a altor profi, să lăsăm deoparte mici supărări şi să fim noi, fără inhibări, să ne facem micul număr artistic (scurt, dar de efect – „12A! 12A! 12A!”), să ciocnim un pahar în care ne-am pus toate amintirile frumoase şi cele mai sincere urări de succes pentru viitor cât mai frumos şi luminos.

Iar festivitatea de absolvire, când am devenit oficial absolvenţi de CNVA, a fost cea mai senină şi însorită zi de care am avut parte până acum, şi nu doar datorită vremii, ci graţie celor 21 de zâmbete largi care mi-au încălzit inima.

Sunt conştientă că nu am să las în urmă ceva notabil, că timpul o să mă şteargă treptat din inimile voastre, că viaţa o să ne ducă în colţuri îndepărtate de ţară şi chiar de lume şi să poate nu am să mai aud de mulţi dintre voi decât abia după cei zece ani până la acea reîntâlnire, când, pentru o clipă magică, o să redevenim aceeaşi elevi luminoşi şi frumoşi ce au fost odată în clasa a XII-a A. Tot ce sper este ca acolo undeva, într-un mic colţişor uitat al sufletului vostru, să păstraţi un sertăraş cu numele meu în care să nu se afle doar eternul „Ah, tocilara aia!”, ci şi o scânteie mică de ceva (orice) frumos rămas din mine. Îmi pare extrem de rău că micul meu carneţel roz nu a ajuns la toată lumea (e şi vina mea, mi-a venit ideea cam târziu), mi-ar fi plăcut să vă am pe toţi acolo, aproape de sufletul meu. Dar oricum veţi fi vii în mine şi am să vă iubesc mereu la fel ca acum, căci în aceşti patru ani, poate fără să vreţi şi fără să ştiţi, aţi fost raţiunea mea de a fi, singurul motiv pentru care reuşeam să trec peste tot ce era greu. Cu voi nu m-am simţit niciodată singură, aţi fost surorile şi frăţiorul pe care nu i-am avut niciodată şi vă iubesc, copii frumoşi, vă iubesc! Aşa în felul meu mic, stângaci şi naiv. Ţin să vă las o mică vorbă fiecăruia. E momentul în care să ne scuturăm de tot ce a fost neplăcut şi să gravăm în amintire doar ceea ce ne-a făcut fericiţi şi ne-a încălzit inima.

Ancuţa – Ştiu că primul lucru care m-a impresionat la tine au fost ochii aia superb de albaştri, atât de clari, atât de sinceri, atât de senini. Nu ştiu cum poţi mereu să fii aşa calmă şi liniştită, cum poţi trece peste toate obstacolele fără să te macini prea mult şi mergând pe principiul „Ce-o fi, o fi!”. Te invidiez şi te admir pentru asta şi mi-a făcut o enormă plăcere să îmi fii colegă de bancă anul acesta.

Nico – A fost o surpriză foarte plăcută să te reîntâlnesc şi să fim din nou colege, cu toate că nu mai ţin minte prea multe de la grădiniţă (poate doar dansul acela cu păpuşi imortalizat într-o fotografie). Pentru mine eşti un model de străduinţă şi perseverenţă, o persoană care mereu luptă pentru ceea ce vrea, care nu se sfiieşte să spună tare ce nu îi convine, păstrându-şi totodată calmul şi modestia. Îmi place să râd cu tine, mă faci să mă simt mereu eliberată şi gata să înfrunt orice.

Diana – Singurul motiv pentru care regret lipsa orelor de desen este că nu pot să îţi mai văd frumoasele imagini pe care degetele tale le făureau din câteva simple culori. Oricum, ai fost mereu o prezenţă plăcută şi stilată, care poate nu te dădea pe spate, dar în mod sigur lăsa un gust plăcut în urmă. Mă bucur de fiecare dată când îţi văd zâmbetul mare şi senin, nici nu ştii cât mă încântă absenţa acelor statusuri ce mai că îmi frângeau mie inima pe care le aveai odată. Eşti o persoană deosebită, meriţi o viaţă cu ploi de surâsuri cât mai dese.

Alexandra (a.k.a. Pisi) – Micuţă şi timidă, dar totuşi cu un şarm aparte, aşa te vedeam la început. Te-ai schimbat (în bine, evident), dar încă mai ai alura aceea misterioasă, nedefinitul acela ce te face specială. Nu vorbeşti mult, dar când spui ceva, o spui clar şi bine. Îmi place să te vad mai sigură pe tine, mai matură şi, totodată, aceeaşi copiliţă. Să ştii că eşti frumos tare, copilule!

Iulica – Vai, ia spune tu, Iulica, cine o să îţi mai dea ţie peste mână când îţi rozi unghiile în oră, cine o să îţi mai şteargă fruntea de corector, cine o să îţi mai aranjeze părul zburlit de vântul de dimineaţă, cine o să mai strâmbe din nas când scoţi sticluţa de cafea imediat ce ai ajuns în bancă şi o să strige sus şi tare că ea nu o să bea aşa ceva niciodată de fiecare dată când încerci să o îmbii? Dar mai ales, cine o să îţi explice exerciţiul la mate cu un ţignal ce mai că sparge neoanele din clasă (nu, e clar că meseria de profesor nu e pentru mine)? Cu siguranţă nu o să mai fiu eu. Sper totuşi să existe cineva pe planeta asta care să te dezveţe de ros unghii, ca eu una am capitulat şi îmi accept înfrângerea. Şi poate la facultate ai să înveţi ceva ce nu ai reuşit în tot liceul: dacă faci dublu-click pe iconiţa de messenger, se deschide (nu, nu te mint, cross my heart). Lăsând gluma la o parte, mai dă şi tu un semn de viaţă de acum în acolo ;) (şi să fie des, foarte des).

Andreea – Ţii minte ce ţi-a zis Moşul într-a zecea, nu? Să nu mai văd vreo mutriţă tristă că ne supărăm şi te tăiem de pe lista de Crăciun. Viaţa e prea scurtă ca să o consumi într-un moment de supărare. Caută mereu în tine acel zâmbet frumos pe care ştiu că îl ai, vioiciunea molipsitoare, umorul care mereu ne dă pe toţi pe spate. Pe scurt, fii o divă, căci ştiu că poţi! Ţine minte, the sky’s the limit, baby! ;)

Paty – Nu te-am întrebat niciodată, dar într-a noua era cumva vreo competiţie care ajunge prima la şcoală? Pentru că dacă era, atunci afirm triumfătoare că te-am bătut :) . Nu am să uit niciodată vara de după clasa a noua şi nici toate celelalte momente, am să le găsesc mereu când deschid „Pe aripile vântului” şi simt parfumul prezenţei tale care mă ia în braţe sincer şi delicat ca în prima zi. Te iubesc, copilul meu scump şi creţ, şi te aştept mereu în vizită la Iaşi, să luăm împreună la asalt toate librăriile de acolo, să ne oprim la o ceaşcă de ceai (nu beau cafea, refuz fără drept de apel) şi nu numai.

Dănuţa – Cine te-a zis că vorbeşti mult, te-a minţit crunt. Mie cel puţin îmi face mare plăcere să te ascult, pentru că ştiu că, odată cu fiecare cuvânt, mi se destăinuie ori ceva foarte amuzant ori ceva extrem de interesant. Mori stricate sunt cei care vorbesc fără rost, tu eşti mult mai mult de atât. Eşti colega din spate spre care mă întorc mereu, voluntar sau nu, căci aura ta atrage ca un magnet şi dăruieşte în schimb zâmbete şi optimism.

Iuliana – Zice o vorbă că cei din urmă vor fi cei dintâi. Poate nu s-a adeverit încă, dar ai tot timpul din lume să se petreacă şi asta. Căci sunt sigură că, la un moment dat, vei fi prioritatea numărul 1 a unei persoane care să te merite şi care să ştie să tacă când guriţa ta mare o ia razna şi să vorbească atunci când faci o pauză să mai răsufli. Şi aştept invitaţie la nunta cu Diana ;) .

Onuţa – De un lucru sunt sigură: nu o să îmi mai ţină nimeni capac la baschet de acum în acolo ;) . Să fii mereu la fel de zâmbitoare, la fel de copil, la fel de puternică şi încrezătoare. Şi, oriunde te duci, să le dai tuturor peste nas şi să fii şefă de promoţie get-beget, pentru că meriţi!

Gigi – What’s new, pussycat? :P E clar că nu am să uit niciodată acest cântec pentru că nu am să te uit pe tine: mereu copilăroasă, zâmbitoare, caldă, dulcică şi naivă într-un mod cât se poate de inocent. Ai fost inima clasei, veselia noastră, mica rază de soare care se strecura chiar şi printre cei mai groşi nori ai temelor, testelor şi tezelor interminabile. Poate ne întâlnim la un baschet cândva, mi-ar face mare plăcere.

Alex – Cârcotaşă nu, e extrem spus, dar ştiu că mereu ai avut un punct de vedere bine înrădăcinat în orice problemă şi nu ţi-e teamă să îţi aperi ideile, mai ales când ştii că ai dreptate şi crezi în tine. Mi-a plăcut să te am aproape, să fim colege de bancă sau doar vecine de bancă, să vorbim despre House când orele de fizică deveneau prea plictisitoare, să împărtăşim toate frustrările şi bucuriile existenţei de cnveist.

Flo – Şi, ia zi, e greu între 20 de fete? Recunoaşte că ţi-a plăcut, pungaşule :P . Mărturisesc că, la început, a fost ciudat să fiu în bancă lângă un băiat. Nu că n-aş mai fi fost din clasa I, nu cred că avea legătură, dar mereu mi-a fost greu să relaţionez pe picior de egal cu un reprezentant al sexului opus, de teamă ca modul de exprimare să nu îmi fie înţeles greşit. Dar până la urmă am reuşit să scap de încordare şi să descopăr ce coleg minunat am avut alături în toţi aceşti ani. Ce să mai, ai fost un cocoşel beton, Floricel ;).

Ştefi (a.k.a. Pisi II) – Era mereu în pauze un glas clar care răsuna deasupra celorlalte, un râset spontan, un protest vehement sau o melodie fredonată fără griji. Ah, da, era Ştefi. Poate urechiuşa ta bolnăvioară nu a apucat să audă cât de mult te stimez, dar îţi spun acum că tu şi pisi eraţi deliciul meu din fiecare pauză, mereu mă bine-dispuneai sau mă puneai pe gânduri asupra anumitor lucruri. Viitoare doamnă farmacistă, aveţi respectul meu.

Rodica – Mereu pe fugă, mereu râzând, mereu relaxată, mereu cu o glumă bună pe buze. Aşa a rămas Rodica în mintea mea. O doză de prospeţime şi voie bună în fiecare dimineaţă. A, şi cu un talent extraordinar la desen şi nişte mişcări incredibile pe terenul de baschet. Nici nu cred că e nevoie să îţi urez succes mai departe, sunt sigură că, oricând vei mai arunca vreo minge, va trece mereu prin inel şi va face plasa coşului să tremure.

Oana – Te admir pentru curajul de a apuca mereu taurul de coarne şi nu de a fugi din calea lui, cum am făcut eu mereu. Eşti tot ceea ce nu aş putea fi niciodată, deşi mă străduiesc, pentru că e o mare diferenţă între îndrăzneala şi vitejia înnăscută şi cea construită pe parcurs. Eşti de pe acum o persoană de succes şi o să ai lumea la picioare, sunt sigură de asta.

Marie (franţuzit ca să fie o diferenţiere între cele două Marii) – Am citit cu mare emoţie şi plăcere rândurile din carneţel, dar nu am ştiut cum să îţi răspund, nu cred că există cuvinte îndeajuns de puternice să mulţumească pentru toate gândurile acelea frumoase. Mă bucură mult că ne-a unit franceza, ai să ocupi, alături de ea, un loc aparte în inima mea. Şi nu am uitat că m-ai susţinut în acea seară de vineri la cercul de franceză în ceea ce priveşte compunerea mea despre Mircea Badea. Sper ca, peste ani, să îmi arăţi multe poze în care să fii alături de un francez chipeş, cu mulţi prichindei alergând în jurul vostru. Şi să îmi împărtăşeşti şi tu din scrierile tale frumoase şi pline de talent, incomparabile cu cele modeste ale mele. Promit că am să îl lecturez pe domnul Le Clezio, sunt sigură că îmi va plăcea. Versurile acelea din La Oreja de Van Gogh m-au înmuiat complet, erau din două din piesele mele preferate. Permite-mi să răspund la fel:

Y sólo quedarán los buenos momentos de ayer
Que fueron de los dos y hoy sólo quiero creer
Que recordarás las tardes de invierno por Madrid
(Galati, în cazul nostru)
Las noches enteras sin dormir (o, da)
La vida pasaba y yo sentía que me iba a morir de amor (pentru fizică, evident)
Al verte esperando en mi portal
Sentado en el suelo sin pensar
Que puedes contar conmigo.
(oricând ;) )

Laura – Laura, hai la tablă! Te rog, chiar insist. Varianta 60, subiectul III :P Nu, stai liniştită, glumeam, nu a venit niciun extraterestru să mă schimbe brusc în Duma. Încă mai am părul lung, nu fac nicio rocadă, iar covorul de sub tălpile mele nu e bătătorit, deci cred că e ok, mai am şanse să mă cruţe nenea acela verde cu antenuţe din geam. Mereu simplă şi delicată, cu o dulceaţă aparte, ai fost o colegă pe care mi-a fost tare drag să o am alături. Dublet Pal-Stan/ Stan-Pal sau nu, aţi fost primele din clasă de care m-am ataşat şi nu am să uit niciodată cum ne confunda profa de română pe noi două şi pe Andreea care stătea în spatele meu. Momente epice, ce mai ;) .

Maria – Primul lucru care îmi vine în minte acum e cât de dulce reacţionai de fiecare dată când cineva îţi scria greşit numele pe vreo listă. Ei, lasă, asta arată că eşti specială şi că e nevoie de mai mult decât o singură privire pentru ca omul să te cunoască aşa cum eşti în realitate. Eşti ceea ce este definit drept „toc cui şi minte brici”, mică, dar mare prin forţa ta interioară, cea care mă mai scotea şi pe mine din buclucuri la informatică şi matematică, o fată frumoasă, plăcută şi inteligentă, o bună colegă şi companioană. Ţin pumnii strânşi pentru mult-doritul 9,80 la mate (yes, you can ;) ).

Andruţ – Nu ştiu de ce când mă gândesc la tine văd mov în faţa ochilor, poate pentru că te-am văzut de multe ori îmbrăcată astfel sau poate pentru că te prinde culoarea foarte bine. Nu puteam să nu pufnesc în râs de fiecare dată când imitai cu o acurateţe aproape iritantă acel „Fată, ce-ai?” prin pauze. Îmi place de tine că faci din tot ce e mai greu o glumă şi încasezi până şi loviturile puternice cu zâmbetul acela larg şi frumos pe chip. Să rămâi mereu aşa veselă, dinamică şi încrezătoare.

Catalogul s-a strigat pentru ultima oară, au fost încheiate ultimele medii, au fost numărate ultimele absenţe. Copertele sale s-au închis cu un sunet surd, spre a nu se deschide decât peste zece ani. Urmează momentul final, pe care îl tot amân, poate pentru că e două dimineaţa şi tot scriu de trei ore bune, poate pentru că am înşirat patru pagini în Word şi plâng încontinuu de la al doilea rând bătut la tastatură, poate pentru că nu mai am batiste de udat sau poate pentru că pur şi simplu încă nu vreau să accept că s-a terminat, că nu va mai fi din nou alt orar, alt semestru, alte note, alte teze, alte ore, alte pauze alături de voi. E bine totuşi că vărs toate aceste lacrimi pe care le-am ţinut în mine până acum doar în faţa micului meu monitor, dacă ar fi fost de faţă cu voi nu m-aş mai putea opri şi v-aş întrista pe toţi. Dacă, peste ani, vedeţi un mesaj pe mess sau pe mail de la un nume care vă sună cunoscut, dar nu ştiţi de unde să îl luaţi, atunci să ştiţi că sunt eu, un eu care moare de dorul vostru şi vrea să ştie ce oameni frumoşi aţi ajuns. Între timp, în urma noastră rămâne o mică pălărie în patru colţuri aruncată în aer, trimiţând în toate cele patru zări speranţa unui nou început cât mai luminos…

We won’t say our goodbyes you know it’s better that way
We won’t break, we won’t die, it’s just a moment of change…

Într-o inimioară de pluş


Sentimentele mele faţă de acestă dimineaţă de 14 februarie sunt mai amestecate ca niciodată. Ştiu că nu e sărbătoarea noastră, că, precum nişte români care „se respectă”, am asimilat toate lucrurile „sclipicioase” şi comerciale din afară.

Cu doi ani în urmă am plâns în această zi toate frustrările care se adunaseră în mine în timpul acelui an şi a tuturor celor de dinainte. Nu era acea smiorcăială stupidă că de ce nu am pe nimeni de Valentine’s Day, era la un alt nivel, mult mai profund, durerea de a vedea dăruindu-se atâta iubire în jur şi de a nu şti măcar cum e să te ţii de mână cu o persoană dragă şi să îi dăruieşti printr-un simplu zâmbet toată dragostea pe care i-o porţi. Mă simţeam stingheră, mergând printre atâtea cupluri unite prin degetele lor ce tremurau de frig, dar şi de emoţie. Era oare chiar atât de stupid să vreau să fac şi eu parte din mulţime, fie şi pentru o clipă fugară, să nu îmi mai fie frică când se întunecă, să îmi pot odihni capul pe un umăr prietenos şi să aud acele două cuvinte pe care nimeni nu a vrut vreodată să mi le spună? Da, cred ca eram o fiinţă stupidă.

Azi, sentimentele mele oscilează de la invidie până la neputinţă. Dacă lui i se pare o prostie acestă zi, nu îl pot împiedica să gândească astfel. Până la urmă, are dreptate. Şi dacă m-am convins că e aşa, de ce ieri am izbucnit în lacrimi când am văzut prin geamul prăfuit al autobuzului o fată cu o inimioară de pluş într-o sacoşă? Poate am rămas aceeaşi fiinţă stupidă, dar îmi place această zi. Nu până la extrema la care este ea popularizată, nu pentru caracterul ei comercial şi pentru toate lucrurile care se organizează pentru a o sărbători, ci doar pentru acel fior pe care ar fi frumos să îl trezească în noi toţi.

Ce-i drept, dragostea ar trebui sărbătorită în fiecare zi. Dar suntem oameni, ne pierdem în probleme şi rutină şi uităm. Ne culcăm seara, uitând să spunem un „Te iubesc” dulce însoţit de un pupic sincer, gândindu-ne doar la cât de grea urmează a fi a doua zi. Aşa că, în opinia mea, orice ocazie care te trage de mânecă şi îţi aminteşte că porţi un sentiment atât de grandios în suflet pe care trebuie să îl împărtăşeşti e bine-venită. Nu e nevoie de o avalanşă de cadouri scumpe sau de ieşiri în localuri sofisticate. Doar o îmbrăţişare caldă, cum numai tu ştii să îmi dai, îmi e de ajuns ca să nu mai plâng niciodată această zi.

„Paulie” al meu



Am văzut reclama la TV şi nu m-am putut abţine să nu scot de la naftalină DVD-ul cu „Paulie” şi să mă uit. L-am văzut şi revăzut de atâtea ori, încât ştiu pe de rost fiecare clipă, fiecare replică. Şi totuşi, nu cred că mă voi sătura vreodată de el. Este filmul vieţii mele, care îmi aminteşte mereu cine sunt şi de unde am plecat. Şi cum el a venit şi mi-a luminat viaţa.

Era doar un ghemotoc de puf când l-am văzut prima dată. Galben ca soarele de dimineaţă şi cu câteva pete de un verde pe care doar iarba proaspătă de primăvară îl poate avea. Printre ţiuitul locomotivei trenului şi murmurul aglomeraţiei din gară, un ciripit dulce venea din cutia pe care mama o ţinea strâns la piept când s-a întors de la Bucureşti. Era el, un ghemotoc de viaţă şi de bucurie pe care l-am numit Riky. Nu am să uit niciodată a doua seară de când îl aveam, când stătea pe biblioteca din sufragerie şi, speriat probabil de vreo mişcare pe care eu sau mama am făcut-o, s-a dat înapoi prea mult şi a căzut între bibliotecă şi perete, căci mama lăsase un spaţiu destul de măricel între ele pentru ca biblioteca să nu atingă varul şi să îl strice. Îl auzeam cum plângea şi cum striga la noi, iar eu şi mama, disperate, scoteam cărţile din rafturi ca să o putem trage şi să îl eliberăm. Şi chiar când noi terminasem de golit la un capăt, în locul unde căzuse, el ieşi mândru prin capătul celălalt. Probabil se ghidase după lumină şi se târâse până acolo. Aveam doar 10 ani şi aceea a fost prima dată când am plâns de bucurie, văzându-l cum se urcă pe lustră, speriat şi tremurând din toate încheieturile, dar teafăr. Şi pentru că se apropiase prea mult de cablurile electrice, mama l-a scos de acolo apucându-l de coadă, dar asta e altă poveste :P

M-am împrietenit cu el mai repede decât m-aş fi putut împrieteni cu o fiinţă umană. Nu vorbea, dar îmi dădeam seama că mă înţelege. Începea să îşi cureţe penele când îl lăudam cât era de frumos şi se ascundea când îl certam pentru boacănele pe care le făcea. Nu cred să fi fost vreo parte a corpului meu de care el să nu se fi agăţat sau pe care să nu fi stat. Venea cu mine în pat când mă vedea că dorm şi adormea şi el pe fruntea mea, pe umărul meu, pe burta mea, pe spatele meu sau pur şi simplu lângă mine, în funcţie de poziţia în care stăteam. Îmi întindea cioculeţul cald ca să îl pup, iar când mă vedea că mănânc, venea repede pe umărul meu şi se întindea cu ciocul spre gura mea ca să îi dau şi lui. Iar dacă nu vroiam, mă ciupea uşor ca să mă întorc spre el, dar nu mă durea, mai degrabă mă gâdila. Când stăteam la masă, se aşeza pe marginea farfuriilor şi gusta şi el puţin cu cioculeţul. De cele mai multe ori nu îi plăcea şi scutura foarte comic din cap.

Odată a făcut tata vin fiert şi el, dând o raită prin bucătărie, se aşeză pe marginea cănii, înmuindu-şi coada pe jumătate în lichidul vişiniu. Apoi, speriat şi neînţelegând ce tocmai se întâmplase, se duse în sufragerie, pe bibliotecă, unde lăsă câteva dungi frumoase pe coala albă de hârtie pe care mama o puse deasupra mobilei.

Într-o zi, când trebuia să mă duc la şcoală, el era agăţat de milieul de pe oglinda din hol. I-am spus pa şi i-am făcut cu mâna, dar când am deschis uşa am auzit un fâlfâit de aripi pe lângă urechi. Inima nu îmi mai bătea, plămânii nu îmi mai respirau. Ieşise în scara blocului şi îmi era groază să nu ajungă la parter şi să iasă pe uşa de la intrare. Dar el se duse în sus, la etajul trei şi ateriză pe cimentul rece, strigând după mine. Am urcat scările cât de repede am putut şi l-am prins în mâini. Tremura ca varga mititelul şi am început să plâng şi să îl pupăcesc blând pe întregul său corp, aşa micuţ cum era. I-am promis că am să mă întorc repede acasă, cu condiţia ca el să fie cuminte.

Însă, într-o vară, se îmbolnăvi. L-am dus la veterinar, i-a dat pastiluţe timp de o săptămână şi apoi şi-a revenit, pentru o perioadă. Însă, cu timpul, a început să îşi piardă glasul şi voioşia şi nu a mai ciripit cam vreo lună. Vomita din nou, mai des şi mai urât, iar mama s-a chinuit săraca să îl hrănească cu orez fiert şi pisat şi să îi dea pastiluţe. Nimic nu a folosit.

Cu o seară înainte de ziua nefastă, eram cu părinţii mei la televizor, în sufragerie. Luminile erau stinse, iar pe el îl lăsasem în dormitor, în colivia pe care o acoperisem în partea dinspre geam cu o cârpă subţire, ca să nu fie curent. Era întuneric complet, dar el a găsit de undeva puterea de a-l străbate şi de a ajunge până la noi. S-a cuibărit speriat la gâtul meu şi am realizat atunci că niciodată nu îl mai simţisem atât de îngrozit. Nu am dat importanţă incidentului pe moment, dar am observat şi mai târziu, la ceilalţi papagali pe care i-am avut, că au, cu puţin înainte de moarte, această tendinţă de a se prinde de viaţă cu gheruţele lor firave, într-un gest de disperare şi teamă, prin care îşi descătuşează toate emoţiile.

A doua zi, de dimineaţă, m-am dus la el şi, de cum fulgişorii lui micuţi şi delicaţi s-au înfăţişat privirii mele, în mine se născu o voce care afirmă deznădăjduită: „Azi am să-l pierd”. Toată ziua a stat bleg, nu mai putea să meargă şi nu îşi putea mişca decât o aripă. L-am ţinut în braţe toată ziua, l-am pus chiar la soare în balcon, sperând să se înzdrăvenească. Spre după-amiază nu am mai suportat şi l-am lăsat cu mama în dormitor, pe pat. Eram la calculator, încercând să fac ceva, orice, numai să uit ce se întâmplă, când i-am auzit vocea înecată de lacrimi: „Ce-ai făcut, mămicuţă? Ai murit?”. A fost prima dată când groaza morţii mi-a îngheţat sufletul. Am ajuns acolo din două salturi, exact ca să prind ultimul moment când pieptişorul său mai respiră aerul acestei lumi nedrepte. Am plâns cu mama mult timp, până nu am mai avut lacrimi niciuna dintre noi.

L-am îngropat a doua zi, în grădină. Nu am putut să deschid cutiuţa în care îl pusese mama, laolaltă cu tot felul de flori, care de care mai colorate şi mai frumoase. Nu vroiam să îl văd aşa. Acum însă regret că nu i-am spus cât îl iubeam şi nu mi-am luat la revedere. Am stat pur şi simplu într-un colţ al grădinii, plângând fără a scoate vreun sunet şi întrebându-mă „De ce?”. De ce fiinţele inocente şi cele mai dragi trebuie să dispară de lângă noi, spulberate de un vânt atât de nedrept şi crud? De ce trebuia să turnăm acum ţărâna asta murdară şi plină de viermi peste trupuşorul lui atât de curat, de pur şi, odată, atât strălucitor? Nu vă daţi seama că nu o să mai am cum să îl aud prin pământ dacă o să strige după mine?

În următoarea lună, în casă s-a lăsat o linişte grea ca plumbul lui Bacovia şi sufocată de aerul încins al lui august. Erau momente când sufletu-mi, pierdut în haosul absenţei lui, uita ce se întâmplase şi mă îndemna să îl strig. Dar mă opream la timp, văzând chipul mamei şi blestemându-mă pentru blasfemia pe care buzele mereu fuseseră gata să o intoneze. Cred că şi în sufletele lor se petrecea acelaşi lucru, dar am tăcut cu toţii, ştiind foarte bine că, dacă unul din noi ar fi cedat şi ar fi pomenit numele lui, am fi izbucni cu toţii în lacrimi din nou.

L-am visat multe nopţi la rând, Mereu visele începeau frumos, dar toate se terminau cu el murind, dispărând sau plecând. L-am mai întâlnit pe acest tărâm al visării cu puţin înainte să îi pierd şi pe ceilalţi doi papagali care mi-au murit. Pe unul l-am găsit chiar eu mort în colivie, iar celălalt, care era o fetiţă, a murit pentru că nu a putut scoate un ou. Se pare că, de la vreo lovitură probabil (nu putea să zboare bine şi uneori cădea), cursul ouţului deviase pe alt maţ şi nici veterinarul nu a avut ce să îi facă. Acum am alţii doi, care sunt bucuria ochilor mei şi de care am mare grijă, chiar dacă uneori fac rele şi îi cert.

De aceea, de fiecare dată când văd filmul acesta, nu pot să nu plâng, chiar dacă finalul său este unul cât se poate de fericit. Îmi aminteşte de papagăluţii mei mult iubiţi şi, mai ales, de el, primul, iubirea sufletului meu de copil neştiutor care şi-a dat întreaga inimă unui ghemotoc de fulgi, fără să ştie că acesta avea să o ia cu el când va pleca atât departe, într-un loc unde ciripitul nu i se mai aude şi de unde nu poate zbura înapoi la mine, şi pe care nu cred că l-am iubit atât de mult pe cât merita.

19 șoapte


Firele de nisip se scurg mut pe cristalul clepsidrei ce s-a trezit la viață în momentul când am răsuflat pentru prima dată aerul realității. Sorele sângerează cu raze roșiatice înainte de a muri.  Un felinar solitar se aprinde pe o străduță întunecată. O pasăre zgribulită își ascunde ciocul între fulgii ei calzi, alunecând spre un somn adânc. O ultimă frunză dezgolește un copac ce așteaptă resemnat să îl învelească prima pătură rece de nea. Dunărea amorțită se târâie cu greu în albia sa. Un boboc de trandafir roșu se deschide sfios între degetele mele, transmițându-mi mesajul de iubire al celui ce mi l-a dăruit. Aburii dulci ai vinului fiert învăluie încăperea. Un balon roșu plutește cu grație în aer, împins de niște brațe jucăușe. Floricelele, ciocolata, jeleurile dispar pe nesimțite din farfuriile lor. Muzica mângâie blând boxele, anunțând că e motiv de bucurie. Orașul trist, răpit de obișnuitele haine de sărbătoare, surâde slab prin niscaiva luminițe colorate. Vântul aleargă nestingherit pe străzile aproape pustii. Zâmbete calde îmi îmbrățișează inima. Voci vesele răsună, bucurându-se de câteva clipe de karaoke. Secundarul numără ultima clipă de noiembrie. Luminile se sting, doar două lumânări mai sclipesc în timp ce aceleași glasuri cântă cu voioșie „La mulți ani!”. Sufletul meu se agață de o dorință și scânteile pier. Am 19 ani.

Vol


Le pont de ficelle et bois se balance dangereusement sous mes pieds. J’ai été presque de tomber trop de fois pour avoir peur encore. Pourtant, une espèce d’inquiétude naît dans mon cœur. J’ai seulement quelques pas à faire jusqu’à la fin. J’atteindrai mon but, la raison pour laquelle j’ai lutté toutes ces années contre les devoirs interminables, contre les expectations quelquefois fous des professeurs, contre les tests difficiles et les longs problèmes de mathématique ou de physique qui, la majorité des cas, n’ont eu aucune conclusion palpable. C’est la douzième, le berceau d’où les rêves commencent à voler, en cherchant la porte du ciel qui les laisse passer pour devenir réalité. Derrière eux, quelques plumes tombent tout doucement, sans faire bruit. Elles sont faibles, mais elles portent dans leur douceur une tristesse accablante.

Je me rappelle un peu amusée le premier jour de lycée. Des grandes larmes dans les yeux, je suis revenue à la maison en criant que je n’aimais pas le CNVA, que je n’allais pas faire face à un tel régime de travail. Je me sentais petite et incapable de traverser ce pont incertain dont je ne pouvais pas voir la fin. Ce que je n’avais pas compris ce moment-là était le fait que je n’étais pas seule. Mes camarades, aussi craintifs que moi, étaient là. C’est probablement pourquoi le jour prochain je me suis réveillée sans protester, j’ai mis la cravate au cou et je suis partie pour affronter de nouveau ce cauchemar du réveil.

Et ils ont été toujours là, à travers ces dernières longues trois années. Je les ai attrapé quand ils étaient au point de tomber du pont et ils m’ont sauvée aussi, plusieurs fois, plus qu’ils pensent ou peuvent imaginer. Il est suffisant de voir leur sourire ou entendre leurs blagues dans la récréation pour qu’on se sente mieux. L’idée d’être un d’eux, ces gouttes de vie tempéramentales, qu’on ne peut qu’aimer, c’est tout dont on a besoin pour sourire aussi.

C’est vrai, le lycée nous forme le caractère parce que cette période coïncide avec notre métamorphose d’enfants en adultes. Il nous rend plus forts, plus capables et plus matures, mais je crois que ça n’est seulement le résultat de l’enseignement rationnel, des informations rigides qu’on apprend des livres et que les professeurs écrivent avec patience et précision sur le tableau noir. S’il s’agissait seulement de ça, nous ne serions que des robots, des marionnettes. L’interaction humaine est l’ingrédient magique qui transforme toutes ces preuves en vraies leçons de vie et les inscrit dans nos cœurs.

Il y a un collègue qui parle tout le temps, un qui est plus timide, un qui est un bon organisateur, un qui sait être diplomate, un qui dit exactement ce qu’il pense. En partageant la même salle de classe sept heures par jour, chacun influence inévitablement les autres, en leur prêtant un peu de son trait caractéristique dominant. À mon tour j’ai reçu ces valeureux présents du chacun de mes collègues et je les ai transformés dans des molles plumes blanches, avec lesquelles j’ai construit mes ailles.

C’est pourquoi je sens cette tristesse qui s’agrandit dans mon cœur. Quand le secondaire comptera le dernier moment, quand ce pont sera parcouru et nous toucherons l’autre extrémité, ces ailles nées de notre courte union seront ceux qui nous séparerons. Le fourmillement du matin, la voix du professeur à la cathèdre, les discussions dans les récréations, le tintamarre de la sonnerie qui nous rend libres, tout deviendra un faible souvenir dans les pages jaunes du passé. Mais nous porterons toujours ces mémoires inscrites dans nos âmes et nous n’aurons plus peur de voler vers nos rêves.

O dulce pagină în cartea amintirilor


Sâmbătă, 13 septembrie 2008, vremea s-a gândit să îmi saboteze planurile. Norii ploioși s-au scuturat peste dorința de a ajunge în Tulcea cât mai devreme. Abia după multe implorări și-au închis stropitorile și am putut trece Dunărea cu bacul. M-a dus tata cu mașina, dar nu a reușit să ajungem mai devreme de 5 jumătate după-amiaza și, după ceva timp de căutat casa Anei (m-a amețit complet numărul impresionant de străzi și străduțe), am reușit să ne atingem destinația. Cum am intrat în curte, era să mor de diabet, văzând un pisu mic, umflățel și dulce care se tot lipea de picioarele mele. Aww <3

Declar că o invidiez pe Ana pentru faptul că are o colecție literară impresionantă. Eu nu îmi permit atâtea cărți, le împrumut de la bibliotecă. Și cel mai mult m-a dat pe spate colecția cărților lui Haruki Murakami. Da, da, știu, nu e toată, dar e bine să le ai, mie îmi vine greu să citesc Murakami când îl împrumut, motiv pentru care am avut în mână vreo cinci cărți ale lui din care am citit doar două.

Mama Anei a fost o scumpă, doar că are acel mic defect al adulților mult prea purtători de grijă: oricât ai mânca, te întreabă că de ce nu ai luat și îți mai pune, motiv pentru care abia m-am putut atinge de pizza pe care a comandat-o Ana la petrecere mai târziu. A nu se înțelege greșit, a fost foarte ospitalieră și m-am simțit foarte bine.

La petrecere a fost distractiv, atmosfera a fost plăcută (cu excepția unui mic incident cu un individ – Kitty știe :P). Poate nu am afișat cât de bine m-am simțit pentru că sunt cam retrasă de felul meu și pentru că îmi era puțin rău. Mă bucur că am cunoscut fete de pe forum, în special pe dulcica și finuța de Kitty, cu care am stat toată seara, și pe Alina, care are un zâmbet superb și lângă care am dormit în camera Anei (eu nu am simțit niciun picior de la tine, dacă eu am fost mai năbădăioasă, îmi cer scuze, nu mă pot controla în somn *blush*). Cu restul de fete interacționat puțin, dar toate mi s-au părut simpatice.

Sper să mai repet experiența cât de curând. Și data viitoare vin echipată să îi fur cărțile Anei *evil*. Just kidding :P