Otaku Festival 2014 – Or how happiness is what you make it to be


For me, the weekend of May 3-4 represents both an accomplishment and a lesson. Despite the lack of sleep and things only being ready barely before the time they had to be ready (which made me panic, stress out and break down many more times than I ever thought I could handle), the memories it left behind are precious and priceless. I wouldn’t trade them for anything and I regret nothing – not a single sleepless second, not a single moment when I felt hopeless and helpless – because it was all worth it and because I know it made me stronger and fiercer than ever.

There were many things that did not go as they should have gone. Not as I’ve seen them done (right) in the past. They bugged me then, but now they seem so distant. I will recall every one and politely pass my opinions as feedback to the organizers. However, in my heart, they shall never overshadow the beauty and fun of the event as a whole. And all these great memories exist because there were people there to make them with. This is where you will always find greatness: in people. Not the merchandise, not in competing, not the prizes, but in pouring your heart into something and then sharing it with friends. I can only describe it as “bliss”. And I could not help crying when it ended. It may very well have been my last time experiencing this.

I made my own happiness. I can proudly say that everything that was joyful was the product of a great deal of hard work. And this was the lesson. I experienced it with my whole being. You don’t just stumble into happiness. You make it for yourself. And it is whatever you want it to be. Whatever you make it to be. Don’t ever feel that you cannot accomplish something. If you really put your heart into it, you can do anything. You can be happy in any way you wish. You just have to wish for it hard enough and support that wish with a lot of effort. Happiness doesn’t just happen. It is not necessarily an end product. It is a process. And if you really want it, you have to give it your all every step of the way.

As I was sacrificing sleep to finish my costume, I was asked why. Why do I cosplay? Why do I put so much effort into it? How is it worth it? I am ashamed to admit I could not muster an answer then. It may have been due to stress and tiredness, but these just feel like excuses to me. However, this turned out to be a good thing, because it allowed me to rediscover the answer. And now I can say it properly.

10312710_746715928713068_1409549536733169508_o10298233_235091553355072_7095836879166632091_o (1)

So why do I cosplay?
1. Because it is simply amazing to inhabit a character that is very close to my heart. That is my primary criteria for choosing one: they have to speak to me in a deep and intimate way. And I will always love and cherish Homura, the small and weak Homura who went so far to protect her friend. The brave and unwavering Homura who was as much of a heroine as Madoka was. The fearful, but fierce Homura who fought for something that only she understood, while everybody was blaming and wrongly judging her. She is a metaphor for the true value of friendship. I cannot even begin to explain the greatness of embodying that. Of being the incarnation of such an amazing individual.

2. Because I once wished to be an actress. Yes, please don’t laugh :”> I have neither the talent nor the adequate personality for this, but cosplay allows me to do the little that I am capable of in this sense. Remember what I said earlier? I can do anything if I just wish and work hard enough for it. I won’t do it like a pro, but I will do it the best way I can. And God only knows how many times I rehearsed before I had to go on stage. Of course, nerves and tiredness overwhelmed me and I acted a tad different on stage than how I had planned, but what the heck? For a minute, I was Homura, and her pain was mine. I felt it and it made me shiver and tremble. And Madoka’s ribbon against my cheek felt warm, although my hands were frozen from the nerves. And then the realization of not being alone made my eyes tear up and my heart melt as I thought of that special “someone” who was there, watching me, and I can only hope that I conveyed at least a bit of that to the audience.

3. Because the feeling you get when people recognize your character and want to take pictures with you is irreplaceable. The way their eyes light up when they see you, the way you get called by the character’s name when you’re walking through the hallway – they’re the best kind of acknowledgement you could ever hope for. Who cares about prizes? Only a few (very talented and hardworking) people get them. That does not make the rest less worthy. In this sense, we are all winners :) And I must mention this amazing thing that happened to me. I spent most of the second day of the festival in the main hall, because of the AMV and group cosplay contests. On one of the rare occasions that I went out, a girl called out to me and was very excited to see me. Someone had told her there was a Homura around and she really wanted to take a picture with me. There. Top that kind of goose bumps with anything of material nature. I dare you. I double dare you.

4. Because all of this is infinitely better when you share it with friends. And I had the best kind of cosplaying and non-cosplaying friends with me there. I had a blast. There are no words that can accurately describe this, so I’ll just let the pictures say the rest.

10273297_822149827813032_7408496625851363957_o _DSC7312 IMG_9138

Of course, there is a second passion of mine linked to this event – AMV making. I look back and I laugh at my unknowing little self who, back in 2007, made her first AMV. I found it and rewatched it after the event and for once I can say that I’m happy my YouTube channel was deleted a couple of years ago. Technically-wise, it was really bad. But it had what all my AMVs have always had, despite the level of my editing skills – feeling. A message. A story. Something to convey to the viewer. And that is actually why I started editing – because I wanted to tell stories, to send a message across using this medium. I’m glad I never swayed from that. And I plan on remaking all my old AMVs that had poor editing, but good ideas.

As for what I made for this year, I am a bit ashamed of myself because I barely finished the second one in time to catch the deadline. And then I discovered technical problems with both of them (such as quality issues and some black scenes that Sony Vegas was so kind to render) and had to re-render and re-send everything – thank God the team in charge of the contest was understanding (if any of you ever read this, thank you!). I invested a lot of time in “Keep me breathing”, because it was different from my usual style and I wanted to make it good, especially because it was about Homura and I wanted to do her justice with both my AMV and my cosplay. This unfortunately resulted in a shortage of time for “Time glow”, which I made in four days and only two of them were (full-time, sleepless) days of actual editing – the other two were for selecting scenes from Steins;Gate (both the TV series and the movie – which I also had to watch, as I hadn’t seen it yet) and Toki wo Kakeru Shoujo. I was very upset with myself, as I had had the idea for this AMV running around in my head for a year and half and I had to cram all the editing in just two days… I solemnly swear never to do this again!


Fast-forward to the screening – it was an unbelievable feeling. I had amazing people with me there and watching my AMVs on a big screen together with them was great. It gave me shivers, as it always has. As it always will. And it was a nice premiere for “Time glow”, as I hadn’t had the time to put it online, being busy with the costume and all that. The audience liked them both. The applause was overwhelming. Maybe I was just in a very sensitive place, but I felt that they were applauding stronger than they ever had for an AMV of mine. Wow. Baffling. I later learned from someone that they had heard the person behind them say “This is definitely nezumichan’s work” during the screening of “Time glow”. That gave me goose bumps and made me teary-eyed. To be recognized when the AMV is made public for the first time, before the credits appeared… That is unbelievable. Perplexing.

And then it was announced that my AMVs got second and third place. My God. This must be a record or something. Who has ever won both second and third place at the same competition? Who has ever won both second and third place at the same competition while also cosplaying a character that appeared in both AMVs? I must be awesome. Only the first place got an actual prize, but I feel nonetheless a winner as a whole and the kindness shown by all those who liked my work is worth so much more to me.

So do you see how happiness really is something that you make for yourself through devotion and hard work? I came from nowhere, as well. Everybody does. My cosplay was not a complex one, but nevertheless extremely rewarding (especially since I crafted everything myself). I actually made very poor AMVs at the beginning, but here I am now. Unlike cosplay, which I’ve been doing for a little over half a year, my editing skills went through seven years of striving and honing. I’ve learnt and grown so much. I’ll add this pile of great memories to the ones from previous similar events and keep them very dear in my heart. And even though I might not be able to cosplay at conventions anymore, I’ll never stop making AMVs and I’ll always be present through them, even if I might not make it there physically to actually hear the applause.


Nijikon 2011

IMG_8762-1A trecut o săptămână de la Nijikon 2011 şi încă mi se pare ireală repeziciunea cu care s-au strecurat aceste zile pe lângă mine. Se pare că timpul suferă nişte transformări bizare. De la Otaku Fest şi până la Nijikon pare că nu mai trece odată, că weekendul 22-23 octombrie e de neatins, două zile care promit atât de multe şi se lasă aşteptate. Când acele ce măsoară timpul ajung în sfârşit la ele, o iau razna şi încep să galopeze, astfel că nici nu îţi dai seama când se face seară şi trebuie să pleci. Iar după încheierea celei de-a doua zi, se opresc un pic să ia o gură de aer, dar continuă să se mişte mult prea repede. Astfel că abia azi, la 168 de ore depărtare de momentele când încă mai pregăteam standul Anime-Mania/Chibi.ro/Mangazen pentru vizitatorii ce aveau să vină, îmi găsesc şi eu răgaz prin goana secundelor să scriu ce a însemnat Nijikon 2011 pentru mine.

Pentru început, nu pot să nu mă gândesc la Nijikon 2010 şi să nu fac oarece comparaţii. Atunci am ajuns în Bucureşti sâmbătă pe la ora 13. A venit AndreiDBZ să mă ia de la gară cu maşina (pentru că eu, care nu mai fusesem în Bucureşti de la 12 ani, evident că nu m-aş fi descurcat de una singură). Când am ajuns la Palatul Copiilor m-a uimit lumea care se înfăţişa în faţa ochilor mei, oameni drăguţi aduşi la un loc de aceeaşi pasiune, cosplayeri entuziaşti şi foarte „in character”, standuri pline cu tot felul de lucruri care îţi luau ochii, proiecţiile şi concursurile din sala de spectacole, Kitty care era Taiga pe atunci şi mă întâmpina cu al ei caracteristic avânt copilăresc. Multe persoane pe care le ştiam doar după nick au căpătat un chip şi un glas atunci. Şi a trecut mult prea repede, mai ales că a doua zi a trebuit să plec pe la 15 ca să prind trenul.

Anul acesta m-am bucurat să regăsesc aceeaşi lume frumoasă şi, într-un fel sau altul, magică de anul trecut. Doar că acum am avut şi eu o bucăţică de contribuţie la crearea ei. Am fost participant şi zău că nu am mai făcut nimic până acum care să mă ţină trează noaptea şi în picioare aproape 12 ore şi care să lase în urmă atâta satisfacţie.

Am ajuns în Bucureşti vineri, pe la ora 22, după o călătorie mult prea lungă de şapte ore jumătate cu trenul. Am dormit cel mult trei ore în noaptea aceea. Am ales cam jumătate din imaginile pentru joculeţul de memorie şi am lipit petalele roz pe bannerul de la stand. Această din urmă activitate mi-a luat extrem de mult, chiar dacă am încercat să mă grăbesc. Sper că a fost apreciată de măcar o persoană, eu sunt mai mult decât mulţumită de ce mi-a ieşit.

IMG_8795-1Sâmbătă dimineaţă, cel mai greu a fost cu aranjarea standului. Pare puţin de făcut când priveşti din afară, dar sunt atât de multe lucruri mici care cer timp. Am lipit hârtie albă pe mese, am lipit bannerul în spate (de mai multe ori, chiar, pentru că scotchul trădător ne-a lăsat la greu şi a căzut de câteva ori), am pus AMV-uri, am aranjat lucrurile pe panouri şi pe mese şi, după ce am mâncat multe ouă Kinder pentru a face rost de gălbenuşul galben din ele, am făcut şi bileţelele pentru tombolă. De la ora 10, când s-a dat drumul vizitatorilor, totul a mers pe un repede înainte ameţitor. M-am întâlnit cu câteva persoane (Raluca, Small-Lady, Dreamy), m-am plimbat de câteva ori şi pe la alte standuri împreună cu Kitty (care era oprită odată la doi paşi de persoane care vroiau poză cu ea – pentru că erai superbă, my kitty :*).

Dar în majoritatea timpului am stat la stand şi am ajutat la tombolă sau am îndrumat persoanele care vroiau să facă testul de memorie pentru concursul cu Nega Sheep. E aşa un sentiment drăguţ când vezi pe cineva cu foaia în mână că se apropie nesigur, neştiind unde să se uite şi pe cine să întrebe, iar apoi, după ce îi explici ce şi cum, se luminează la faţă şi încearcă să treacă proba. Deja după vreo câţiva nici nu mai aşteptam să întrebe ei, îi chemam direct la laptop să facă joculeţul. Nici nu găsesc cuvinte să exprim cât de mult au însemnat zâmbetele lor după ce terminau şi acel „Mulţumesc” pe care îl primeam după ce le dădeam bucăţica de pergament. Mă bucur că jocul lui Kratozz a avut atât de mult succes, îmi creştea inima să le văd entuziasmul. Uneori s-a făcut şi coadă la noi la stand pentru asta.

După obişnuitele întârzieri şi amânări (singurul lucru care m-a deranjat anul acesta), a început şi concursul de cosplay. A fost frumos, felicitări tuturor care au avut curajul să urce pe scenă! Atâta doar mi-a părut rău că au fost mult mai puţine persoane în comparaţie cu anul trecut, aş fi vrut să admir mai multe personaje. Primii trei şi-au meritat locurile, felicitări din nou! *bows* M-am bucurat când au strigat-o pe Kitty şi m-am speriat când vedeam că nu mai apare să îşi ia premiul, mă gândeam că ar fi extrem de păcat să nu se bucure de momentul acela. Bravo, my kitty! Cum ziceam, ai fost superbă. Când te-am văzut prima dată nici nu ştiam ce să admir mai întâi la tine.

După-amiază spre seară a fost mai liber, majoritatea au plecat acasă după cosplay. Am stat până aproape de ora 20, apoi am mers cu Bebe acasă. După ce am mâncat ceva pe fugă, ne-am întins în pat şi am adormit imediat. Abia atunci am realizat cât de obosită eram, de fapt. Dar, cât am fost Niji, n-am simţit deloc. Probabil are de-a face cu acel strop de magie de care menţionasem la început. Acesta e semn că m-am distrat pe cinste.

Duminică nu a mai fost la fel de greu cu pregătirile, a trebuit doar să mai aranjăm puţin şi să lipim la loc bannerul, de data asta cu de vreo patru ori mai mult scotch, ca să stea bine. Şi aşa n-a mai căzut :D Un lucru frumos pe care nu l-am menţionat şi l-am păstrat pentru impresiile de a doua zi a fost numărul de oameni care se opreau la noi la stand să admire AMV-urile pe care le proiectam. Cu unii chiar am intrat în vorbă şi din „Cum se cheamă animeul?”, „Ce melodie e asta?”, „Vreau şi eu AMV-ul!” am ajuns şi la discuţii mai lungi care mi-au făcut mare plăcere, având în vedere că, în general, vorbesc doar cu Kitty despre lucrurile astea.

Eh, şi partea cea mai frumoasă a zilei (pentru mine), a fost concursul de AMV. Care a început şi el cu întârziere, dar eh, ce să-i faci, se întâmplă. Mai întâi au fost prezentate câteva AMV-uri în afara concursului, printre care şi al meu „Where butterflies never die”. A fost un moment extrem de emoţionant, simţeam că mă descompun în lacrimi. Noroc că era Kitty acolo şi m-a ţinut strâns de mână, lucru care m-a făcut să îmi revin şi să mă bucur de moment. Iar la final m-au aplaudat. Pe mine, pe micuţa de mine care încă mai am mult de învăţat, m-au apreciat îndeajuns încât să îmi proiecteze AMV-ul, iar publicului i-a plăcut îndeajuns de mult încât să aplaude – cele din afara concursului nu au fost toate aplaudate. Nu cred că există bucurie mai mare pentru un editor decât asta. Evident, de ce să fiu ipocrită, mi-aş fi dorit să intru în top, dar daca n-a fost să fie, asta e. Mereu există data viitoare, mereu există loc de mai bine.


Aşa gândeam la momentul respectiv. Apoi Kitty mi-a zis că poate am intrat în top cu celălalt AMV, iar luminiţa mică a unei speranţe s-a născut în mine. Dar nu vroiam să mă agăţ de ea, nu vroiam să îmi fac astfel de aşteptări pentru ca apoi să fiu dezamăgită. Şi, în plus, mi se părea prea mândru din partea mea să am astfel de pretenţii, pentru că ştiu că am multe de îmbunătăţit. Undeva pe la locul al şaptelea din top mi-am zis clar că n-are cum să fiu şi eu pe acolo, deja se trecuse în prima jumătate. Aşa că am continuat să îi admir şi să îi aplaud pe alţii.

Pentru ca după ecranul negru cu cifra 5 pe el să înceapă ceva mult prea cunoscut mie, ceva care a pornit dintr-o inspiraţie extrem de norocoasă de moment, ceva care s-a vrut a fi mai mult un prim exerciţiu în Sony Vegas. Era munca mea, AMV-ul la care am plâns atât în timp ce îl făceam pentru că fiecare poveste de acolo însemna atât de mult pentru mine. M-am făcut mică în scaun şi am plâns cu lacrimi discrete, cât să nu mi se înceţoşeze privirea ca să îl pot admira în toată splendoarea pe marele ecran. Şi acum mă emoţionez când îmi amintesc. Mai mult de atât nici nu pot cere. Mi-a fost apreciată, proiectată şi aplaudată munca. Vă mulţumesc.


Imediat după aceea, a început concursul de reprezentaţii şi a fost foarte distractiv, am râs la foarte multe scenete. Am prins şi o bucată de stand-up înainte de anunţarea câştigătorilor şi m-am întâlnit cu Tessa (şi i-am zis greşit ce loc a luat la AMV, din cauză că emoţiile mi-au distorsionat amintirile, îmi cer scuze din nou *ashamed of herself*). Ca şi în prima zi, s-a lăsat linişte apoi. Dar mai erau câţiva omuleţi care încercau la Nega Sheep şi mi-a fost mai mare dragul de ei, că se distrau până şi în ultimul ceas. Am schimbat două vorbe şi cu MisaPyon şi mi-a făcut plăcere, o ştiam după nume de ceva timp. M-am dus şi eu la spartul târgului la etaj şi am avut norocul să îmi iau o gentuţă cu Code Geass la doar 50 de lei ^^

Pe la 20 a urmat distracţia cu strânsul lucrurilor, dar, în ciuda faptului că eram frânţi, ne-am mişcat destul de repede. Ne-a ajutat Kratozz să le ducem acasă (mulţumim!) şi, după ceva mâncare şi scurte discuţii, a urmat somnicul dulce. Nici nu mi-am dat seama când s-a făcut dimineaţă şi a trebui să plec la gară. Iar când trenul a plecat, am privit înapoi şi m-am gândit: „Şi uite cum au reuşit două zile să treacă precum cinci minute. Într-adevăr zboară timpul când te distrezi.” Acum nu îmi rămâne decât să aştept Otaku Festival, în speranţa că zvonurile cum că nu s-ar mai face sunt false. Oricum, concluzia e ca Nijikon 2011 ruled! :D

IMG_8999-1 IMG_8995-1