Ani-May (Nerd Block mai 2015)


Tema „Ani-May” m-a convins ca, în luna mai, să încerc, pe lângă Arcade Block (pe care îl primesc încă din februarie), și Nerd Block. În caz că nu este clar, „Ani-May” este un joc de cuvinte – sună aproapiat felului cum americanii pronunță „anime”, referindu-se, totodată și la numele lunii „mai” :)

Am așteptat pachetul cu o combinație destul de ciudată de nerăbdare și scepticism. Mă temeam că se vor axa doar pe seriile extrem de populare, cu mult prea multe episoade decât aș fi eu vreodată dispusă să investesc pentru a urmări o singură poveste, sau pe acelea după care toată lumea e înnebunită și numai eu sunt o ciudată care nu le vede rostul ori calitățile.

IMG_3767-1

S-a dovedit însă că, deși nu m-am uitat la seriile/filmele al căror merchandise s-a găsit în cutie, au reușit, după părerea mea, să surprindă foarte frumos esența a ceea ce reprezentativ când vine vorba de anime, îmbinând vechi cu nou, copilărie cu adolescență și maturitate. Și, pentru cea mai mare parte dintre ele, m-au făcut să îmi doresc să le scot mai repede de pe lista „de văzut”.

Iată ce am primit:

IMG_3769-1 IMG_3771-1

  • Un tricou „Mobile Suit Gundam”, în exclusivitate de la ShirtPunch. Combinația de culori este superbă, îl voi purta cu foarte mare plăcere.
  • Primul volum din manga „Neon Genesis Evangelion”. Nu mă așteptam să primim chiar un volum de manga, a fost o surpriză extrem de plăcută. Doar acesta alături de tricou ar face, în mod normal, aproape sau poate chiar mai mult decât prețul plătit pentru întreaga cutie. Mă declar impresionată și mulțumită, și nici măcar nu am vorbit despre jumătate din obiecte.

IMG_3776-1 IMG_3773-1

  • O bandană „Cowboy Bebop”. Nu am avut și nu am purtat niciodată așa ceva, dar, aparent, e vremea să încep ^.^
  • O figurină Funko Pop! cu Frieza din „DragonBall Z”. Seria nu este pe gustul meu, dar mă bucur să am o astfel de figurină. Aici exista posibilitatea să primești orice figurină din această serie.

 IMG_3774-1 IMG_3780-1

  • Insigne cu „My Neighbour Totoro”. Mă îndoiesc că se putea ceva mai dulce de atât. Sunt cât se poate de adorabile, într-atât încât nici nu îmi vine să le port, de teamă să nu le pierd.
  • Ceva care cred că se numește sac cu umăr, cu „Attack on Titan”. Mă așteptam să fie ceva cu această serie. Dar mă mai gândesc dacă o voi urmări sau nu :)

 Îmi aștept cu mare curiozitate și interes Arcade Block-ul din luna mai. Închei aici, sperând ca, la următoarea inspecție a cutiei poștale, să găsesc notificarea de colet așteptăndu-mă ^.^

Nijikon 2011


IMG_8762-1A trecut o săptămână de la Nijikon 2011 şi încă mi se pare ireală repeziciunea cu care s-au strecurat aceste zile pe lângă mine. Se pare că timpul suferă nişte transformări bizare. De la Otaku Fest şi până la Nijikon pare că nu mai trece odată, că weekendul 22-23 octombrie e de neatins, două zile care promit atât de multe şi se lasă aşteptate. Când acele ce măsoară timpul ajung în sfârşit la ele, o iau razna şi încep să galopeze, astfel că nici nu îţi dai seama când se face seară şi trebuie să pleci. Iar după încheierea celei de-a doua zi, se opresc un pic să ia o gură de aer, dar continuă să se mişte mult prea repede. Astfel că abia azi, la 168 de ore depărtare de momentele când încă mai pregăteam standul Anime-Mania/Chibi.ro/Mangazen pentru vizitatorii ce aveau să vină, îmi găsesc şi eu răgaz prin goana secundelor să scriu ce a însemnat Nijikon 2011 pentru mine.

Pentru început, nu pot să nu mă gândesc la Nijikon 2010 şi să nu fac oarece comparaţii. Atunci am ajuns în Bucureşti sâmbătă pe la ora 13. A venit AndreiDBZ să mă ia de la gară cu maşina (pentru că eu, care nu mai fusesem în Bucureşti de la 12 ani, evident că nu m-aş fi descurcat de una singură). Când am ajuns la Palatul Copiilor m-a uimit lumea care se înfăţişa în faţa ochilor mei, oameni drăguţi aduşi la un loc de aceeaşi pasiune, cosplayeri entuziaşti şi foarte „in character”, standuri pline cu tot felul de lucruri care îţi luau ochii, proiecţiile şi concursurile din sala de spectacole, Kitty care era Taiga pe atunci şi mă întâmpina cu al ei caracteristic avânt copilăresc. Multe persoane pe care le ştiam doar după nick au căpătat un chip şi un glas atunci. Şi a trecut mult prea repede, mai ales că a doua zi a trebuit să plec pe la 15 ca să prind trenul.

Anul acesta m-am bucurat să regăsesc aceeaşi lume frumoasă şi, într-un fel sau altul, magică de anul trecut. Doar că acum am avut şi eu o bucăţică de contribuţie la crearea ei. Am fost participant şi zău că nu am mai făcut nimic până acum care să mă ţină trează noaptea şi în picioare aproape 12 ore şi care să lase în urmă atâta satisfacţie.

Am ajuns în Bucureşti vineri, pe la ora 22, după o călătorie mult prea lungă de şapte ore jumătate cu trenul. Am dormit cel mult trei ore în noaptea aceea. Am ales cam jumătate din imaginile pentru joculeţul de memorie şi am lipit petalele roz pe bannerul de la stand. Această din urmă activitate mi-a luat extrem de mult, chiar dacă am încercat să mă grăbesc. Sper că a fost apreciată de măcar o persoană, eu sunt mai mult decât mulţumită de ce mi-a ieşit.

IMG_8795-1Sâmbătă dimineaţă, cel mai greu a fost cu aranjarea standului. Pare puţin de făcut când priveşti din afară, dar sunt atât de multe lucruri mici care cer timp. Am lipit hârtie albă pe mese, am lipit bannerul în spate (de mai multe ori, chiar, pentru că scotchul trădător ne-a lăsat la greu şi a căzut de câteva ori), am pus AMV-uri, am aranjat lucrurile pe panouri şi pe mese şi, după ce am mâncat multe ouă Kinder pentru a face rost de gălbenuşul galben din ele, am făcut şi bileţelele pentru tombolă. De la ora 10, când s-a dat drumul vizitatorilor, totul a mers pe un repede înainte ameţitor. M-am întâlnit cu câteva persoane (Raluca, Small-Lady, Dreamy), m-am plimbat de câteva ori şi pe la alte standuri împreună cu Kitty (care era oprită odată la doi paşi de persoane care vroiau poză cu ea – pentru că erai superbă, my kitty :*).

Dar în majoritatea timpului am stat la stand şi am ajutat la tombolă sau am îndrumat persoanele care vroiau să facă testul de memorie pentru concursul cu Nega Sheep. E aşa un sentiment drăguţ când vezi pe cineva cu foaia în mână că se apropie nesigur, neştiind unde să se uite şi pe cine să întrebe, iar apoi, după ce îi explici ce şi cum, se luminează la faţă şi încearcă să treacă proba. Deja după vreo câţiva nici nu mai aşteptam să întrebe ei, îi chemam direct la laptop să facă joculeţul. Nici nu găsesc cuvinte să exprim cât de mult au însemnat zâmbetele lor după ce terminau şi acel „Mulţumesc” pe care îl primeam după ce le dădeam bucăţica de pergament. Mă bucur că jocul lui Kratozz a avut atât de mult succes, îmi creştea inima să le văd entuziasmul. Uneori s-a făcut şi coadă la noi la stand pentru asta.

După obişnuitele întârzieri şi amânări (singurul lucru care m-a deranjat anul acesta), a început şi concursul de cosplay. A fost frumos, felicitări tuturor care au avut curajul să urce pe scenă! Atâta doar mi-a părut rău că au fost mult mai puţine persoane în comparaţie cu anul trecut, aş fi vrut să admir mai multe personaje. Primii trei şi-au meritat locurile, felicitări din nou! *bows* M-am bucurat când au strigat-o pe Kitty şi m-am speriat când vedeam că nu mai apare să îşi ia premiul, mă gândeam că ar fi extrem de păcat să nu se bucure de momentul acela. Bravo, my kitty! Cum ziceam, ai fost superbă. Când te-am văzut prima dată nici nu ştiam ce să admir mai întâi la tine.

După-amiază spre seară a fost mai liber, majoritatea au plecat acasă după cosplay. Am stat până aproape de ora 20, apoi am mers cu Bebe acasă. După ce am mâncat ceva pe fugă, ne-am întins în pat şi am adormit imediat. Abia atunci am realizat cât de obosită eram, de fapt. Dar, cât am fost Niji, n-am simţit deloc. Probabil are de-a face cu acel strop de magie de care menţionasem la început. Acesta e semn că m-am distrat pe cinste.

Duminică nu a mai fost la fel de greu cu pregătirile, a trebuit doar să mai aranjăm puţin şi să lipim la loc bannerul, de data asta cu de vreo patru ori mai mult scotch, ca să stea bine. Şi aşa n-a mai căzut :D Un lucru frumos pe care nu l-am menţionat şi l-am păstrat pentru impresiile de a doua zi a fost numărul de oameni care se opreau la noi la stand să admire AMV-urile pe care le proiectam. Cu unii chiar am intrat în vorbă şi din „Cum se cheamă animeul?”, „Ce melodie e asta?”, „Vreau şi eu AMV-ul!” am ajuns şi la discuţii mai lungi care mi-au făcut mare plăcere, având în vedere că, în general, vorbesc doar cu Kitty despre lucrurile astea.

Eh, şi partea cea mai frumoasă a zilei (pentru mine), a fost concursul de AMV. Care a început şi el cu întârziere, dar eh, ce să-i faci, se întâmplă. Mai întâi au fost prezentate câteva AMV-uri în afara concursului, printre care şi al meu „Where butterflies never die”. A fost un moment extrem de emoţionant, simţeam că mă descompun în lacrimi. Noroc că era Kitty acolo şi m-a ţinut strâns de mână, lucru care m-a făcut să îmi revin şi să mă bucur de moment. Iar la final m-au aplaudat. Pe mine, pe micuţa de mine care încă mai am mult de învăţat, m-au apreciat îndeajuns încât să îmi proiecteze AMV-ul, iar publicului i-a plăcut îndeajuns de mult încât să aplaude – cele din afara concursului nu au fost toate aplaudate. Nu cred că există bucurie mai mare pentru un editor decât asta. Evident, de ce să fiu ipocrită, mi-aş fi dorit să intru în top, dar daca n-a fost să fie, asta e. Mereu există data viitoare, mereu există loc de mai bine.

IMG_8929-1

Aşa gândeam la momentul respectiv. Apoi Kitty mi-a zis că poate am intrat în top cu celălalt AMV, iar luminiţa mică a unei speranţe s-a născut în mine. Dar nu vroiam să mă agăţ de ea, nu vroiam să îmi fac astfel de aşteptări pentru ca apoi să fiu dezamăgită. Şi, în plus, mi se părea prea mândru din partea mea să am astfel de pretenţii, pentru că ştiu că am multe de îmbunătăţit. Undeva pe la locul al şaptelea din top mi-am zis clar că n-are cum să fiu şi eu pe acolo, deja se trecuse în prima jumătate. Aşa că am continuat să îi admir şi să îi aplaud pe alţii.

Pentru ca după ecranul negru cu cifra 5 pe el să înceapă ceva mult prea cunoscut mie, ceva care a pornit dintr-o inspiraţie extrem de norocoasă de moment, ceva care s-a vrut a fi mai mult un prim exerciţiu în Sony Vegas. Era munca mea, AMV-ul la care am plâns atât în timp ce îl făceam pentru că fiecare poveste de acolo însemna atât de mult pentru mine. M-am făcut mică în scaun şi am plâns cu lacrimi discrete, cât să nu mi se înceţoşeze privirea ca să îl pot admira în toată splendoarea pe marele ecran. Şi acum mă emoţionez când îmi amintesc. Mai mult de atât nici nu pot cere. Mi-a fost apreciată, proiectată şi aplaudată munca. Vă mulţumesc.

IMG_8936-1

Imediat după aceea, a început concursul de reprezentaţii şi a fost foarte distractiv, am râs la foarte multe scenete. Am prins şi o bucată de stand-up înainte de anunţarea câştigătorilor şi m-am întâlnit cu Tessa (şi i-am zis greşit ce loc a luat la AMV, din cauză că emoţiile mi-au distorsionat amintirile, îmi cer scuze din nou *ashamed of herself*). Ca şi în prima zi, s-a lăsat linişte apoi. Dar mai erau câţiva omuleţi care încercau la Nega Sheep şi mi-a fost mai mare dragul de ei, că se distrau până şi în ultimul ceas. Am schimbat două vorbe şi cu MisaPyon şi mi-a făcut plăcere, o ştiam după nume de ceva timp. M-am dus şi eu la spartul târgului la etaj şi am avut norocul să îmi iau o gentuţă cu Code Geass la doar 50 de lei ^^

Pe la 20 a urmat distracţia cu strânsul lucrurilor, dar, în ciuda faptului că eram frânţi, ne-am mişcat destul de repede. Ne-a ajutat Kratozz să le ducem acasă (mulţumim!) şi, după ceva mâncare şi scurte discuţii, a urmat somnicul dulce. Nici nu mi-am dat seama când s-a făcut dimineaţă şi a trebui să plec la gară. Iar când trenul a plecat, am privit înapoi şi m-am gândit: „Şi uite cum au reuşit două zile să treacă precum cinci minute. Într-adevăr zboară timpul când te distrezi.” Acum nu îmi rămâne decât să aştept Otaku Festival, în speranţa că zvonurile cum că nu s-ar mai face sunt false. Oricum, concluzia e ca Nijikon 2011 ruled! :D

IMG_8999-1 IMG_8995-1

E timp!


A trecut mult timp de când nu mă mai ating festivităţile de început de an şcolar, respectiv universitar. În niciun caz nu atât de mult câ să scriu despre ele. Dar azi am simţit un amalgam de lucruri, cel mai pregnant fiind o criză de timp.

Ce-i drept, probleme cu timpul (sau, mai degrabă, cu lipsa lui) am avut mereu. Nu de puţine ori mâ plângeam că nu mai dorm nopţile, că nu pot nici măcar la un film să mă duc, că nu mai apuc să mai citesc nicio carte. Şi nu cred că exageram, la momentul respectiv chiar aşa era.

Azi m-am văzut pusă iar în faţa ameninţării unui viitor plin de astfel de momente. Şi, totodată, în faţa unei numărători inverse spre clipa pe care, odată, o vedeam atât de departe în viitor: licenţa. Dar acesta nu e singurul timp care se scurge, apropiindu-se de final. E ultimul meu an de licenţă, ultimul an în care mai pot să mă consider învăţăcel, în care nu trebuie să mă gândesc că am nevoie de serviciu. E ultimul an pe care îl voi mai petrece alături de unele persoane ce apoi vor zbura spre alte meleaguri şi, astfel, se vor pierde în negura… ghici cui? A timpului, evident.

Aşa că m-am supărat pe el. Nu îl mai las să îşi facă de cap. Azi m-am hotărât că am timp. Trebuie să fie timp. Să văd măcar un episod dintr-un anime pe zi, să citesc măcar un capitol de manga sau cinci pagini de carte. Să mă opresc cinci minute şi să privesc Copoul în toată splendoarea lui, care nu se mai întoarce, de care într-o zi îmi va fi dor şi mă voi gândi cât de norocoasă eram atunci că locuiam acolo şi ce proastă că nu ridicam ochii din asfalt când mă duceam spre facultate, prea preocupată cu lucruri ce îşi vor pierde din însemnătate cu siguranţă. Să mă duc la Nijikon şi, timp de un weekend, să uit că mă aşteaptă facultatea când mă întorc. Să îmi rezerv două ore pe săptămână în care să scriu cu drag, încercând să îmi redescopăr avântul de altădată, acum uşor ruginit. Să dorm maxim şase (hai şapte) ore pe noapte, dar niciodată mai puţin de cinci (iar asta doar dacă arde tare), cum deseori făceam în anul doi.

Am timp să fiu eu. Îmi voi face timp să fiu eu.

Nicholas D. Wolfwood


Vash: „That cross is awfully heavy.”
Wolfwood: „That’s because it’s filled with mercy.”

Am primit figurina miercuri şi a fost o adevarată plăcere să o asamblez, cu toate că nu avea foarte multe piese. Îmi place mult de tot ipostaza în care e surprins, este o poziţie dinamică, care, mie cel puţin, îmi transmite forţă şi convingere, trăsături care definesc şi personajul, unul din preferatele mele. Îmbrăcămintea, deşi simplă, e bine realizată şi îmi place mult, mai ales haina. E interesant şi felul cum îşi ţine mâinile. Nu am reuşit să surprind în poze (fiind o figurină micuţă, imaginea iese neclară dacă mă apropii prea mult de ea cu aparatul), însă are o faţă frumos lucrată, iar ochii sunt foarte expresivi. Palmele sunt cam mari după părerea mea, pumnul stâng este chiar mai mare decât capul, dar, în mare, sunt mulţumită de proporţii. Crucea îmi place şi ea, poate mi-ar fi plăcut să fie mai detaliată, dar arată bine şi aşa.



„My sins are so heavy. Too heavy. Too heavy to ever atone for. And yet, somehow I feel happy, at peace with myself today. It really can be done. Once you stop to think about it, there are plenty of ways to save everyone.”