Suntem aici!


Timp, eşti prea jucăuş şi imprevizibil! Şi cel mai rău e că nu ne putem da seama că ai trecut decât când lucrurile se schimbă, fie că e vorba de locuri, de oameni, sau pur şi simplu de acele ceasului. Dar, când rămân la fel, ce concluzie ar trebui să tragem?

Mergând pe stradă, acasă, văd ceva cu totul diferit decât ce mi se înfăţişa când eram mai mică. Alt asfalt, alte magazine, alimentare noi, semafoare care nu erau. Puţine sunt locurile care au rezistat timpului, cu toate că s-au schimbat şi ele puţin. Cred că tocmai această amestecătură de schimbare şi permanenţă mă derutează cel mai mult.

Ei, şi atunci cum ar fi trebuit să mă simt când am întrat în camera de cămin? Aceeaşi cameră 11, aflată aproape de capătul unui hol cu gresia pe jumătate înnoită. O colegă de cameră veche, una nouă. Patul de sus schimbat cu cel de la fereastră, dar acelaşi birou şi dulap. Eternul colţ de covor răsucit de paşi, aceeaşi chiuvetă la care curge apă rece în dreptul marcajului de apă caldă şi invers, dar o clanţă reparată în locul celei problematice de anul trecut şi un întrerupător de lumină modificat pentru ca butonul dinspre hol să aprindă becul din cameră, iar celălalt neonul din baie si nu viceversa, cum era anul trecut. Acelaşi superb răsărit de dimineaţă. Asta nu se va schimba vreodată, deşi priveliştea din spate a suferit câteva alteraţii. Un răsărit roşu va fi mereu un răsărit roşu şi îşi va strecura frumos lumina pe geam şi printre jaluzele, anunţându-ne că e dimineaţă.

Ce am scris cu creionul pe perete la plecare a rămas acolo. „Bokura ga ita”. Însă acum e mai potrivit „Bokura ga iru”, adică „Noi suntem aici”. Spre deosebire de acea seară de dinainte de plecare, în această zi de după sosire mă aflu într-o cameră nu doua treimi goală, ci o treime plină.

Kagirinaku hirogaru masshiro na ashita ni nani wo egaku?
(What will I draw on the blank canvas of tomorrow that stretches endlessly?)

Genjitsu ga someyuku makura na ashita ni nani wo egaku?
(What will I draw on the black canvas of tomorrow that’s been dyed by reality?)

Anunțuri

Am fost aici!


Nu pot să dorm. Gândul că e ultima noapte pe care o petrec aici îmi smulge picături sărate din ochi. Poate e urât din partea mea să nu mă arăt entuziasmată de faptul că mă întorc acasă. Dar nu e vorba de asta, sunt fericită că mă duc înapoi la locul de care aparţin. Şi în acelaşi timp mă doare că plec de aici.

M-am gândit într-o zi ce înseamnă o despărţire şi de ce doare atât de tare. Încercând să găsesc un răspuns, m-am gândit cum aş proceda dacă aş fi mamă şi aş vrea să îi explic asta copilului meu. Iar în minte mi s-a născut o imagine plastică, care mi se pare că ilustrează destul de bine acest concept.

Imaginează-ţi două coli de hârtie, care iniţial nu au nimic de a face una cu alta. La un moment dat ajung să se întâlnească. Şi apare ceva, ceva care le uneşte. Un lipici care le unge pe amândouă pe câte o parte. Cât timp lipiciul este încă umed, dacă le lipeşti şi vrei imediat să le desfaci, nu se întâmplă mare lucru. Se desprind uşor una de alta. Dar, pe măsură ce trece timpul şi lipiciul se usucă, această desprindere se realizează din ce în ce mai greu. Până când, la un moment dat, dacă ai să încerci să le desfaci, una din ele sau chiar amândouă se vor rupe. Nu e ceva ce poţi schimba. E pur şi simplu legea firii. Sau legea uscării lipiciului. Odată ce acesta s-a întărit, nu mai ai ce să faci, nu te mai poţi întoarce înapoi, nu mai poate fi ca atunci când colile de hârtie nu aveau nicio legătură una cu alta. În mod inevitabil, orice despărţire va produce stricăciuni. Şi o să doară.

Mi-e teamă de momentul când am să plec. Nu ştiu cum am să reacţionez, nu ştiu dacă am să încep să plâng în hohote sau am să reuşesc să mă abţin şi să mă gândesc la cu totul altceva. Mi-e teamă pentru că ştiu că nu mă pot controla în astfel de privinţe. Mi-e teamă pentru că nu o să fie nimeni aici să îmi spună „La revedere!”. Mi-e teamă pentru că, dacă am să întorc capul şi am să privesc în urma maşinii, nu va fi nimeni care să îmi facă cu mâna. Nimănui căruia să îi fie dor de mine. Chiar dacă mie îmi va fi dor, aici nu se va schimba nimic. Nu se va simţi nimic. Faptul că eu n-am să mai fiu nu va schimba nimic, aşa cum, poate, nici faptul că am fost aici nu a schimbat nimic.

Privesc în urmă şi observ că au fost multe lucruri pe care am vrut să le fac şi nu s-au mai realizat. Unul din ele mi se tot învârte prin cap de ceva timp.

„Să îmi dai melodii pe care îţi place să le cânţi să le pun pe CD. Şi, când mergem cu maşina, să îmi cânţi.”

Nu ştiu de ce. Probabil pentru că este cel pe care mi-aş fi dorit cel mai mult să îl fac. Pentru că aceste cuvinte m-au făcut nespus de fericită când le-am auzit. Şi pentru că acum când le citesc mi se par că vin dintr-o altă lume, că sunt adresate de cineva pe care nu îl cunosc unei eu care nu mai există. E ceva ce nu se mai poate întâmpla şi, totuşi, tânjesc după el.

În ultima vreme mi-am dorit multe lucruri imposibile. Iar în ultimele luni am tot alergat după un trecut care nu se mai întoarce. Am obosit, nu mai vreau. Între timp, a trecut pe lângă mine primul an de facultate şi m-am trezit singură într-o cameră de cămin două treimi goală. Nu mai era niciun semn că cineva ocupase acel gol. Doar amintirile mele, dar am învăţat deja că amintirile nu sunt ceva solid, ceva în care să te încrezi. Sunt doar hrană pentru vise deşarte. Sunt picături de viaţă care, la momentul respectiv, nu înseamnă mare lucru. Abia mai târziu le punem în vitrină şi ne tot uităm la ele spunându-ne ce frumos a fost. La ce folos? Nu se mai întorc.

Acum că stau şi mă gândesc, poate totuşi aşa trebuie să fie. Mereu am fost singură. De ce să se schimbe asta? Mă aveam pe mine şi îmi era de ajuns. Când eram mică-mică de tot, nu puteam să adorm dacă nu era cineva lângă mine. Dar părinţii mei stăteau de multe ori până noaptea târziu la televizor în sufragerie, uitându-se la vreun meci sau film. Aşa că mă luam în braţe singură şi îmi cântam ca să adorm. Ar trebui să încerc să fac asta. Cine ştie? Poate îmi regăsesc somnul care s-a pitit prin vreun colţ al camerei.

Când îmi făceam azi (de fapt, ieri, că deja e trecut de 1 ^^;) bagajele, începuse să mă deprime golul pe care îl lăsam în urmă pe măsură ce strângeam. Nimic nu mai rămăsese din prezenţa mea aici. Poate doar câteva urme de scotch pe perete, dar se confundau cu cele de la generaţiile trecute. Aşa că am luat un creion şi am scris mic într-un colţ al peretelui din faţa biroului meu: „Bokura ga ita” („Noi am fost aici”). Pare stupid, dar m-am simţit mult mai bine după ce am făcut asta. Chit că o să îl şteargă cineva sau o să îl citească o persoană care nu ştie ce înseamnă. A fost modul meu de a mă exterioriza, de a lăsa un semn, măcar pe un amărât de perete. Când am să plec de tot, am să mă opresc în dreptul lui, îi voi face din mână şi îi voi spune „Pa! Pa!”. Şi îmi voi imagina că îmi răspunde, chiar dacă ştiu că nu voi auzi decât ecoul meu reflectat de o cameră rămasă fără suflet.