Dincolo de fațade


Azi, antenuțele mele firave au interceptat o melodie care m-a bântuit toată ziua. O mai auzisem cu o săptămână în urmă, dar atunci nu i-am dat importanță. Acum, însă, mesajul m-a izbit puternic.

Kireigoto dake ja ikirenai
(Nu poți trăi în spatele unei fațade frumoase)

Yasashisa dake ja iyasenai
(Nu poți vindeca totul doar cu blândețe)

Aceste două versuri din ea au vibrat mult în căpșorul meu azi. Poate nu are legătură directă cu mine și m-au impresionat din cauza unei alte povești, dar, aplicat global, se potrivește foarte bine cu lumea în care trăim noi azi. Cu toții ne ascundem. Până și eu o fac, sunt un fluture cameleonic, cum am zis la început. Poate nu tot timpul, dar toți avem măști. Și nu ne dăm seama cât de mult îi rănim pe cei din jur când le purtăm. Refuzăm să fim noi înșine… de ce? Ce e așa rău în a fi tu?

Blândețea nu poate vindeca totul… Așa e, nu poate. Dar este acesta un motiv întemeiat pentru care să o dăm la o parte, să o extirpăm din inimile noastre? Cu toții o avem sădită, de ce mai nimeni nu o udă ca să crească? De ce alimentăm doar buruienile sentimentelor urâte și nu le plivim la timp?

Poate pentru că sentimentele urâte sunt măştile în spatele cărora ne ascundem când suntem slabi. Când nu vrem să recunoaștem că am greșit sau suntem încăpățânați. Când nu vrem să recunoaștem că avem nevoie de ajutor, vorbim urât celor care vor să o facă. Când ni se fură ceva drag și durerea e atât de sfâșietoare, vrem răzbunare. Oare nu vede nimeni că nu câștigăm nimic din aceste sentimente?

Poate ne e frică. Da, ne e frică. Pentru că cei blânzi sunt cei care suferă mereu. Așa că ne creăm aceste măști și ne ascundem de ceilalți dar, mai ales, ne ascundem de noi. De fapt, ne e frică să fim buni. Credem că sentimentele rele sunt arme mai eficace. Ce prostie! Nu există luptă în care să nu fii rănit, orice arme ai folosi. Până și cei care par făr’ de suflet plâng. Până și în ei există blândețe. Dacă ar fi curajoși să o folosească, ar câștiga mai mult decât o bătălie, ar câștiga demnitate în fața lor înșiși.

Dar ce tot spun? Sunt doar un fluture prostuț ce vede lumea printr-un cristal colorat.

The Voice


Lelou is alone…
Nothing’s unforgivable.
I’ve already forgiven him a long time ago.
Wait for me, Lelou.
I won’t let you remain alone!
He’s fighting after all. Lelou’s fighting… all alone.
I want to protect Lelou as well!
I want to bring back his happiness!

Lelou…? I’m so glad I get to speak with you at the end… You know, I was really scared when I got my memories back… A fake teacher… Friends without memories… Everybody was lying. I felt like the whole world was keeping watch on me…

Lelou, you’ve been fighting alone in a world like that… all alone… That’s why I… I wanted to become something that was „true” to you…

I like you, Lelou. Even though I found out you got my father involved, I didn’t come to dislike you. Even though you made me forget everything, I came to like you again… Even though my memories were manipulated, I came to like you again… No matter how many times I’m reborn, I’m sure I’ll come to like you again…

This must be fate, right…? So it’s ok, right, Lelou? To be reborn, and come to like you again…? I’ll come to like you, no matter how many times…

Shirley a spus totul într-o manieră cât se poate de pură, sinceră şi frumoasă. Mi-a cutremurat inima cu totul. A pus în cuvinte ceva extrem de greu de explicat şi şi-a riscat sufletul pentru ceea ce iubea şi în care credea cu toată inima ei. Mulţumesc că ai fost tu această voce, Shirley! Aveam nevoie de ea.