Dincolo de fațade


Azi, antenuțele mele firave au interceptat o melodie care m-a bântuit toată ziua. O mai auzisem cu o săptămână în urmă, dar atunci nu i-am dat importanță. Acum, însă, mesajul m-a izbit puternic.

Kireigoto dake ja ikirenai
(Nu poți trăi în spatele unei fațade frumoase)

Yasashisa dake ja iyasenai
(Nu poți vindeca totul doar cu blândețe)

Aceste două versuri din ea au vibrat mult în căpșorul meu azi. Poate nu are legătură directă cu mine și m-au impresionat din cauza unei alte povești, dar, aplicat global, se potrivește foarte bine cu lumea în care trăim noi azi. Cu toții ne ascundem. Până și eu o fac, sunt un fluture cameleonic, cum am zis la început. Poate nu tot timpul, dar toți avem măști. Și nu ne dăm seama cât de mult îi rănim pe cei din jur când le purtăm. Refuzăm să fim noi înșine… de ce? Ce e așa rău în a fi tu?

Blândețea nu poate vindeca totul… Așa e, nu poate. Dar este acesta un motiv întemeiat pentru care să o dăm la o parte, să o extirpăm din inimile noastre? Cu toții o avem sădită, de ce mai nimeni nu o udă ca să crească? De ce alimentăm doar buruienile sentimentelor urâte și nu le plivim la timp?

Poate pentru că sentimentele urâte sunt măştile în spatele cărora ne ascundem când suntem slabi. Când nu vrem să recunoaștem că am greșit sau suntem încăpățânați. Când nu vrem să recunoaștem că avem nevoie de ajutor, vorbim urât celor care vor să o facă. Când ni se fură ceva drag și durerea e atât de sfâșietoare, vrem răzbunare. Oare nu vede nimeni că nu câștigăm nimic din aceste sentimente?

Poate ne e frică. Da, ne e frică. Pentru că cei blânzi sunt cei care suferă mereu. Așa că ne creăm aceste măști și ne ascundem de ceilalți dar, mai ales, ne ascundem de noi. De fapt, ne e frică să fim buni. Credem că sentimentele rele sunt arme mai eficace. Ce prostie! Nu există luptă în care să nu fii rănit, orice arme ai folosi. Până și cei care par făr’ de suflet plâng. Până și în ei există blândețe. Dacă ar fi curajoși să o folosească, ar câștiga mai mult decât o bătălie, ar câștiga demnitate în fața lor înșiși.

Dar ce tot spun? Sunt doar un fluture prostuț ce vede lumea printr-un cristal colorat.

Cristal


De dimineață, m-a orbit soarele. Un cerc de flăcări galbene ce încercau să mă încălzească, dar care totuși îmi răneau ochii. Și atunci mintea mea de fluturaș a început să scrijelească pe foaia gândurilor idei ciudate. Oare e posibil să iubim pe cineva fără să îl și rănim în același timp? Oare nu se întâmplă câteodată să dăruim atât de mult, încât să sufocăm persoana respectivă? Unde se termină iubirea și unde începe egoismul? E o limită atât de fină, încât piciorușele mele subțiri ar putea să o treacă fără să își dea seama și să zgârie din neatenție o inimă curată.

Speriată, am zburat spre floarea mea iubită, dar m-am oprit înainte de a ajunge și m-am ascuns în spatele unei frunze, privind-o cum doarme cu petalele închise.

Era atât de frumoasă, atât de curată și era doar a mea. Oare sunt vrednică de asemenea dar? Mă simt ca și cum aș ține între degete o statuetă de cristal. Ea e perfect sculptată și sclipește cu nonșalanță mângâiată de razele de aur ale soarelui. Însă degetele mele sunt imperfecte, nu se mulează după forma ei. Sunt prăfuite de timp și umede de oboseală, pătează cristalul pur și îl lasă să alunece cu ușurință. Vor să o protejeze, dar, inevitabil, o vor scăpa.

Și, dacă e așa, atunci de ce el a ales să îmi dea cristalul inimii sale doar mie? De ce și-a desfăcut leneș petalele doar în fața mea și m-a lăsat să îi pătrund în sanctuarul inimii?

Gândind astfel, am simțit cum razele soarelui ajung și până în acel colț al grădinii și îl inundă cu lumină. Și am văzut cum floarea se trezește și își întinde cu măiestrie petalele. Apoi, și-a îndreptat chipul dulce spre mine și mi-a zâmbit atât de liniștit și cu atâta pace pe chip, încât m-am simțit copleșită de de atâta iubire. Atunci am privit mai atent figurina din palmă am înțeles.

El știe toate astea. Știe că iubirea mea e imperfectă și știe că se poate tăia în marginile neșlefuite ale statuetei inimii mele. Dar nu îi pasă. Pentru că partea netedă și frumoasă e mult mai mare și mai puternică și alungă durerea provocată de colții ascuțiți. Așa cum nu mai simți setea după ce bei apă, sau foamea după ce ai mâncat, deși ai flămânzit o viață întreagă, nici el nu își mai amintește durerea după ce a simțit iubirea.

De unde știu asta? Pentru că și eu m-am tăiat în marginile ascuțite ale iubirii lui, dar tot nu am dat drumul cristalului din mână.