Vrajă


Am auzit o mică povestioară zilele astea. Două fete care au mers la aceeaşi şcoală generală, fără să se cunoască, ajung să fie în aceeaşi clasă la liceu. Vorbind despre şcoala la care au fost, ele îşi amintesc de un desen de pe hol, care înfăţişa o fetiţă pe câmp la momentul apusului. Ambele laudă frumoasele culori roşiatice prin care era reprezentat cerul, însă, pe când una afirmă că fetiţa avea o rochiţă roşie precum apusul, cealaltă susţine că, de fapt, rochia fetiţei era galbenă. Vrând să verifice care dintre ele avea dreptate, se duc înapoi la şcoală şi caută curioase desenul cu pricina. „Oare ce culoare avea, de fapt, rochiţa fetiţei de pe câmp?” se întreabă ele în gând. Însă descoperă cu stupoare că rochia nu avea nicio culoare. Desenul era alb-negru, în creion.

I would like to visit you for a while, get away and out of this city.
Maybe I shouldn’t have called but someone had to be the first to break.
We can go sit on your back porch, relax, talk about anything, it don’t matter.
I’ll be courageous if you can pretend that you’ve forgiven me…

Aşa sunt amintirile. Niciodată în mintea noastră realitatea nu va fi reprodusă aşa cum este ea, ci va trece, inevitabil, prin filtrul sentimentelor noastre. Fetele din poveste nu îşi aminteau desenul de pe hol, ele îşi aminteau ceea ce a trezit acesta în ele, felul cum imaginaţia lor a procesat realul şi l-a transpus în funcţie de simţirile fiecăreia.

Because I don’t know you anymore, I don’t recognise this place.
The picture frames have changed and so has your name.
We don’t talk much anymore, we keep running from the pain.
But what I wouldn’t give to see your face again…

Poate asta mi s-a întâmplat şi mie. Poate tot ce am crezut că a fost n-a existat, de fapt, niciodată. A fost o iluzie, o minciună creată de inima mea fraieră care s-a încăpăţânat să iubească imaginea pe care tu ai creat-o pentru ea. Şi aşa am început să văd şi să îndrăgesc tot felul de culori şi de nuanţe pe care nu le mai văzusem până atunci în nimeni. Şi în sufletul meu ai început să fii pictată în ele, iar asta m-a prins şi mai strâns în pânza de păianjen pe care ai ţesut-o pe nesimţite în jurul meu.

Springtime in the city, always such a relief from winter freeze.
The snow was more lonely than cold if you know what I mean.
Everyone’s got an agenda, don’t stop, keep that chin up, you’ll be alright.
Can you believe what a year it’s been?
Are you still the same? Has your opinion changed?

Dar acum acele culori au început să pălească, una câte una, lăsând în urmă un desen monocrom, alb-negru, conturat în creion rece şi prost ascuţit. Şi încep să-ţi văd mai clar ca niciodată liniile strâmbe şi tuşele nesigure. Eram conştientă de ele şi înainte, dar am preferat să le trec cu vederea şi să iubesc ceea ce era demn de admiraţie în tine. Dar acum că asta s-a scurs de pe pânză şi n-a mai rămas decât o schiţă imperfectă de artist amator, toate defectele mi se par accentuate şi groteşti.

I know I let you down again and again.
I know I never really treated you right.
I’ve paid the price.
I’m still paying for it every day…

Oare acele culori au existat cu adevărat sau doar le-ai plăsmuit? Dacă au existat, de ce ai încetat să mi le mai arăţi? Dacă au fost o invenţie, de ce nu mi-ai arătat schiţa reală din spatele lor? Aş fi iubit-o la fel de mult. Acum e prea târziu. Am dezlipit desenul de pe peretele meu şi l-am ascuns într-o cutie pitită într-un colţ întunecat de dulap, alături de tot ce îmi mai rămăsese de la tine.
M-ai pus sub o vrajă. Şi apoi tu însăţi ai destrămat-o. Să nu te miri dacă într-o zi se va întoarce împotriva ta ca un blestem.

So maybe I shouldn’t have called. Was it too soon to tell?
Oh, what the hell, it doesn’t really matter.
How do you redefine something that never really had a name?

Anunțuri

Culori



S-a întâmplat de mult, dar încă mai simt gustul amar ce mi-a rămas în gură și aerul tăios de octombrie care îmi biciuia obrajii uzi de lacrimi când am coborât din autobuz. Privirea îmi era pierdută în zare, iar în urechi îmi răsuna vocea lui Alanis Morisette. Niciodată nu mai privisem cu atâta atenție oamenii din autobuz, încercând să citesc printre zbârciturile timpului sau netezimea tinereții un rând din povestea lor. Poate a doua zi unul din ei urma să nu mai fie. Poate eu urmam să nu mai fiu. Poate un idiot urma să intre în noi și să ne șteargă din condica vieții, fără ca Universul să tremure măcar o clipă din cauza acestei pierderi. Totuși, am ajuns la destinație cu bine și am coborât, cu picioarele încă tremurându-mi. Le simțeam ca pe doi cilindri moi de cauciuc, gata să se îndoaie oricând.

Am ajuns la semafor și ochii mi-au rămas lipiți de culorile care se tot schimbau. Atunci am înțeles. Viața îți indică ce să faci. Ca un semafor. Îți spune când să te oprești și când să mergi mai departe. Dar nu te obligă să îi respecți indicațiile. A trăi înseamnă a alege. Să alegi dacă să urmezi mulțimea și să treci pe roșu, sau să rămâi agățat pe malul celălalt, așteptând un verde ce nu dă semne că va veni, în timp ce ceilalți te arată cu degetul și râd. Nici atunci când respecți regulile nu ai nicio garanție că vei supraviețui. Poți să fii pe zebră, la culoarea verde a semaforului, și să te omoare un nebun căruia nu îi pasă de ele. Dar semaforul e electronic. E programat să repete același ciclu la infinit. Orice se întâmplă, chiar dacă pietonii ajung pe partea cealaltă sau îl pătează de sânge, el tot își schimbă culoarea, ignorând drame umane, lacrimi, suferințe. Iar autobuzele merg și ele mai departe, vânând mereu următoarea stație.

Rândurile de mai sus s-au născut în urma episoadelor 15 şi 16 ale sezonului 4 din House MD pe care le văzusem în acea dimineață.