New Year’s Resolutions 2013


Iacă nu s-a sfârşit lumea şi am ajuns la încă un final de an. Privind înapoi, sufletul mi se împarte în două. O jumătate este nemişcată, îngheţată de frig şi scapă câte o lacrimă tăcută din când în când. Cealaltă jumătate zâmbeşte timid şi încearcă disperat să o îmbrăţişeze pe prima, să o încălzească, dar nici ea nu prea are multă căldură de oferit. Zâmbetu-i firav este pe post de scut, ţine de el cu toată puterea, e singurul lucru care o protejează şi pe ea de îngheţ. Deşi braţele încep încet-încet să i se cristalizeze, să devină una cu gheaţa pe care încearcă să o topească, nu renunţă. Nu poate renunţa. Nu pot renunţa. Zâmbetul nu-mi va fi niciodată întreg cât timp nu îi salvez cealaltă jumătate adormită sub gheaţă.

Anul viitor nu-mi doresc decât să învingă căldura. Să iasă soarele, să se topească gheaţa şi să se nască curcubeul. Până atunci, nu pot sintetiza ce simt în cuvinte. Acea parte a sufletului meu este mută şi adormită sub gheaţă. Strigătul ei nu are cuvinte, precum AMV-ul următor, care îl oglindeşte destul de bine.

Să fie cald din nou. Să treacă iarna din mine. De un an o port în suflet şi gheaţa atârnă prea greu.
Să fie muzică. Am prea multe cântece în mine rămase neauzite.

Vidul plin


Azi am contemplat la sensul singurătăţii.

De ceva vreme bună mă simt înfăşurată într-un văl mult prea strâns şi sufocant al unei senzaţii pe care nu o pot defini. Primul instinct ar fi să spun că mă simt singură, dar n-aş putea să las aceste vorbe să se materializeze. Aşa că le-am înghiţit de fiecare dată când mi-a venit să le rostesc. Am simţit că ar fi o minciună. Însă până azi n-am reuşit să îmi dau seama şi de ce.

Aseară, la puţin după miezul nopţii, în întuneric şi linişte pentru a nu-mi trezi colegele, plângeam lacrimi mute pentru povestea cuiva străin mie, dar care ajunsese să fie prea copleşită de golul din ea şi a decis să închidă uşa de tot în spatele său. Dincolo de fapt că e uman să te emoţioneze dispariţia cuiva, mi-am pus nişte semne de întrebare privitoare la propriile mele nesiguranţe şi goluri.

Astăzi… A fost o zi mult prea complicată. Privind înapoi, îmi vibrează în urechi versurile din „Hollywood Hills” a celor de la Sunrise Avenue împletite cu cele din „Avem timp” a lui Octavian Paler. Şi cred… cred că am ajuns la o concluzie care, poate, în ziua când voi simţi că totul apasă prea mult, îmi va salva sufletul din abisul durerii.

Când acel lucru, acel mic lucru, poate nerostit, după care tânjeşti din tot sufletul nu poate fi al tău oricât ai lupta, fiecare zi frânge câte o bucăţică din sufletul tău şi o aruncă departe, adânc în tine, de unde cel mai probabil nu o vei mai putea recupera. Nu vorbesc despre încăpăţânări minore sau dorinţe superficiale. Ci despre acel ceva, oricare ar fi el, orice formă ar avea, care la momentul respectiv este însăşi definiţia şi rostul existenţei tale. Un ceva fără preţ, poate fără nume, însă care, dacă ar înceta să mai existe, ar face ca întreaga ta lume să se năruie. Când îţi este interzis să îl poţi atinge, oricât ţi-ai întinde braţele, te simţi, în mod inevitabil, singur.

Sau poate nu e chiar aşa. Azi am ajuns la concluzia că nu eşti cu adevărat sigur decât atunci când nu mai ai nimic după care să tânjeşti. Când priveşti în jur şi nu mai vezi nimic. Când nu îţi mai străfulgeră niciun gând prin minte înainte să adormi şi când te trezeşti dimineaţa doar pentru că e ceva ce ai învăţat mecanic că trebuie să faci. E în ordine să mă doară. E în ordine să plâng. Aşa că de acum îmi dau voie să plâng. Pentru că ştiu că, dacă plâng până mi se umflă ochii, mă doare capul şi nu pot respira pentru că mi se înfundă nasul, la un moment dat lacrimile îşi vor găsi un sfârşit. Voi adormi şi, dacă voi visa urât, e de ajuns să întind uşor mâna şi să ţin strâns lăbuţa ursuleţului meu de pluş pentru a mă linişti. Iar când mă voi trezi dimineaţa, voi zâmbi din tot sufletul soarelui pe care îl voi vedea răsărind de după dealuri. Pentru că sunt aici cu un scop. Nu-l ştiu încă, poate nu-l voi afla prea curând, dar datoria mea este să îl caut în permanenţă.

Nu poţi face pe cineva să te iubească aşa cum vrei tu, oricât ai încerca. Am învăţat asta de atâtea ori şi, totuşi, mereu cad în aceeaşi capcană. Îmi spun că poate de data asta va fi diferit. Ei bine, viaţa nu o să îţi dea niciodată ce vrei. Ba mai mult. O să facă gluma proastă de a-ţi da ceva incredibil de frumos de care nu îţi dai seama la început şi ţi-l va lua imediat după ce începi să îl apreciezi. Oamenii la care ţii nu vor fi întotdeauna lângă tine. Sufletul tău va ajunge să fie bucăţit şi împărţit prin diverse colţuri ale lumii. Şi niciodată nu vei mai fi întreg la loc.

E în ordine să te doară asta. Nu trebuie să regreţi că ţi-ai încredinţat un petic de inimă altcuiva şi că a rămas un gol. Asta înseamnă că trăieşti. Şi că nu eşti singur. Pentru că simţi. Emoţiile sunt ale tale şi nu ţi le ia nimeni. Lacrimile sunt ale tale şi nu le poate plânge nimeni altcineva decât tu. Cât mai ai puterea să iubeşti ceva, orice – fie că e o un fir de iarbă, un nor, un colţ de stradă, un râset de copil, un porumbel în zbor – nu eşti niciodată cu adevărat singur!

Şi mai e ceva, dar e secret şi ţi-l spun doar dacă promiţi că ţi-l gravezi în suflet şi îi arunci o privire din când în când. Eşti iubit. Poate nu de oameni, dar sigur de cineva care te veghează de departe şi nu te lasă să plângi fără ca, atunci când picurii săraţi încetează, să nu îţi dăruiască şi un curcubeu.

Ploaie


„So you see right through me, am I really here? If I told you something, would you even care? Would you even dare?”

De ce fug oamenii de ploaie? Înţeleg când e furtună, dar când plouă liniştit, de ce fug de ea de parcă i-ar frige? Poate ploaia nu le vrea răul. Poate picăturile reci ştiu când ne simţim singuri şi cad pentru a ne acoperi cu mici sărutări ce compun o îmbrăţişare.

„So hushabye, my baby, you’re dreaming…”

Mergeam azi prin ploaie cu paşi mici, negrăbiţi. Nu simţeam nici frig, nici umezeală. Mă uitam la cei din jur, pitiţi sunt umbrele, sacoşe sau ce mai aveau, alergând spre adăpost. De ce? Nici măcar nu ploua tare. De ce ne e frică de ploaie? De ce avem impresia ca e ceva rău, ceva care ne răneşte? Oare ploaia nu se simte şi ea singură? Nu o doare când ne vede cum fugim de ea, lăsând-o să se sfărâme de asfalt?

„Carousels in the sky that we shape with our eyes… Under shade, silhouettes, casting shade, crying rain…”

Şi cum rămâne cu ploaia din noi? Când nori de furtună se adună peste sufletul nostru şi soarele nu-i nicăieri de găsit, nu devenim chiar noi ploaie? Când lacrimi fierbinţi apar fără să le putem opri, când ni se prelinge un tăvălug de tristeţe pe obraji, iar nimeni nu vede, nimeni nu e acolo ca să ne aline, nimănui nu îi pasă, nu suntem precum picăturile reci pe care le lăsăm să se zdrobească de pământ fără măcar să ne punem întrebarea dacă le doare?

„Is it really hurt that I feel or is it just the thought of you that’s killing me?”

Şi soarele meu unde-i? Nu-i. Nu mai străluceşte pe cerul meu. Nu se mai iveşte dintre nori după ploaie şi nu îmi mai dăruieşte niciun curcubeu. Am crezut că zăresc unul zilele trecute. Dar m-am înşelat. A fost un curcubeu fals, probabil o proiecţie a inimii mele fraiere. Eu nu mai am soare. Sunt doar ploaie.

„I get no sleep, this cuts too deep, that’s your mistake. And I just can’t go on. I’m breaking out, too tired to shout, that’s your mistake…”