New Year’s Resolutions 2012


Iarăşi tu? Speram să nu mai vii din nou, să mă faci încă o dată să privesc înapoi la anul trecut şi să râd de naivitatea mea de-a dreptul prostească. Cu frică am recitit ce am scris acum un an. Nu mai ţineam minte detalii legate de ce mi-am dorit, dar eram convinsă că iar n-am dus la capăt ce mi-am propus.

M-am surprins pe mine însămi, totuşi, când am văzut că, de fapt, în mare parte am făcut tot ce am menţionat acolo. Totul, mai putin partea cu sa iau totul pas cu pas şi să nu mă mai stresez atât de tare. Asta nu cred că o să se schimbe oricât aş încerca, prea e înrădăcinată adânc în mine. Unele lucruri le pot schimba, altele trebuie să le accept aşa cum sunt. Şi iată un prim obiectiv pentru 2012: să mă iert, să mă accept şi să mă simt bine cu mine însămi.

Îmi mai doresc să termin cu note decente acest ultim an de studii de licenţă, atât cât să intru bine la masterul de Ingineria Sistemelor Software şi să prind loc tot în căminul C1 la anul. Vreau să particip cu câte un AMV la JapanPlay şi Otaku Festival. Vreau să îmi iasă cosplay-ul Kobato chiar dacă n-o să am curajul să urc şi pe scenă. Vreau să iau la licenţă o notă cât să nu mă fac de ruşine. Şi mai vreau un lucru. Poate este peste puterile mele. Dar trebuie să încerc pentru că, în momentul de faţă, e ceea ce îmi defineşte existenţa. Vreau să învăţ ce înseamnă cu adevărat să nutreşti un sentiment neîntinat de egoism, să mă lipsesc de mine şi să ofer tot ce pot din sufletul meu unei alte persoane. Chiar dacă mă doare, chiar dacă ea nu va primi ofranda mea. Aş vrea măcar să îi încălzesc inima şi să îi strig: „Nu eşti singur! Nu vei fi niciodată singur cât încă mai respir şi îmi mai curge sânge în vene! Şi, în niciun caz, nu eşti de neiubit!”. Aş vrea să creadă asta şi să îi demonstrez că e adevărat. Cred că e cel mai greu lucru pe care mi l-am propus vreodată, dar eşecul nu este o opţiune în acest caz.

Iar către celelalte persoane dragi mie (Kitty, Potty, Irina, Alexandra, Paty, Iuliş, Bianca) – vă iubesc şi vă port mereu în suflet! Vă mulţumesc pentru clipele frumoase petrecute alături de voi în 2011 şi sper ca anul ce vine să ne aducă înzecit astfel de momente.

Anunțuri

Fragmente


În timp ce îmi făceam bagajele azi m-am oprit în mijlocul camerei şi m-am uitat în jurul meu, la toate lucrurile întinse pe masă, pe jos şi pe canapea. M-am oprit din cautarea frenetică a unui pulover care avea chef sa se joace de-a v-ati ascunselea. Am ramas doar eu, în mijlocul unei camere în care se dădea o revoluţie, cu singura melodie din playlistul de la calculator.

Owaranai yoru ni negai wa hitotsu 
Hoshi no nai sora ni kagayaku hikari wo 
(În această noapte nesfârşită, am o singură dorinţă,
Ca o lumină să strălucească pe acest cer lipsit de stele.)

Şi am început să plâng, privind în ochi adevărul. Nu vreau să plec. Vreau să mai rămân cu ai mei, cu papagăliţa mea, în căsuţa mea, să dorm în pătuţul meu şi să fie mereu început de septembrie. Să ne aşezăm mereu seara la masă împreună şi să discutăm despre noi, despre ştiri, despre facultate, despre orice. Nu vreau să fiu în an terminal şi nu vreau să îmi dau licenţa.

S-a afişat azi orarul. Iar eu, din obişnuinţă, am intrat la anul doi să îl văd pe al meu. Când am realizat ce am făcut, am râs, dar ştiu acum că inima mea, de fapt, a scăpat o lacrimă. Vreau să fiu veşnic în anul doi, să nu am griji mai mari decât tema la Java sau proiectul la Tehnologii Web.

Şi uneori urăsc că sunt aşa, că mă ataşez de tot şi fiecare pas înainte mă doare din pricina lucrurilor pe care le las în urmă. Sufletul meu e fragmentat în bucăţele presărate în diverse locuri unde am fost, în sufletele persoanelor care îmi sunt dragi, în amintiri care nu mai trăiesc decât în trecut. Iar de fiecare dată când plec de undeva sau mă despart de cineva, las o părticică din mine în urmă. Şi doare, pentru că ştiu că nu o mai primesc înapoi, că nu mă mai pot întoarce la ea, nu în acelaşi timp, nu în aceleaşi circumstanţe şi nu cu aceleaşi persoane lângă mine.

Mă întreb ce se va întâmpla dacă vreodată rămân fără firimituri din mine pe care să le presar. Poate atunci voi muri. Sau poate se va dovedi că sufletul meu, prostuţ în iubirea lui faţă de orice, este infinit, deci se poate rupe în oricâte bucăţele este nevoie şi poate îndura oricâtă durere ar provoca asta, regenerându-se mereu cu câte un zâmbet timid prin ploaia de lacrimi.

Yuuki wo kudasai… 
(Te rog, dă-mi curajul tău.)

Contrast


M-a apucat depresia.

Şi am facut unul din lucrurile pe care le fac mereu în astfel de momente: am revazut AMV-urile lui kitty.

Da, dragă, tu. Unele chiar de mai multe ori.

Şi dupa asta m-a apucat şi mai tare depresia.

Ce ciudată sunt! Mă simt mai bine singură, dar câteodată mă apucă nevoia de a fi lângă oameni.

Iar toţi oamenii lângă care aş vrea să fiu sunt prea departe ca să îi pot atinge.

Aşa că ma duc să mă joc cu papagalul.

Săraca, cred că mă uraşte, poate pentru ea e un chin să vin atâta pe capul ei.

Seara, mă întind în pat în intuneric şi mă apucă plânsul.

Iar când îmi trece, mă şterg la ochi şi realizez, din nou, că mi-e mai bine singură.

People always leave.

Trezire


Nu suport senzaţia aia pe care o ai imediat după ce te-ai trezit dintr-un vis ciudat, când mintea îţi este încă pierdută printre ciudăţeniile acelei lumi date peste cap şi încearcă să se dezmeticească. Mă simt mult prea vulnerabilă, mi-e teamă că până şi un fulg s-ar putea preface într-o armă letală care să mă bucăţească pe loc. Tot ce pot face e să mă ascund sub pătură, să închid ochii, să îmi strâng la piept răţuşca de pluş şi să sper că îmi va trece când voi uita visul ce m-a speriat.

Şi dacă nu e un vis? Dacă a fost real? Dacă nu vreau să uit şi această senzaţie nefastă devine perpetuă şi mă bântuie permanent? Cum îmi ascund vulnerabilitatea, cum fac să port mai departe greutatea imensă care mă apasă din ce în ce mai tare? Poate nu pare să fie aşa, dar mă simt atât de slăbită încât până şi o adiere blândă m-ar putea trânti cu brutalitate în ţărâna aspră şi negricioasă din care n-aş mai putea să mă ridic în veci.

Dacă ar fi doar durerea mea la mijloc, poate ar fi mai suportabil. Dar port cu mine şi păcatul de a-i fi rănit pe alţii, de a le fi o povară. Cum scap de asta? Cum să îi alin dacă eu însămi nu sunt în stare să mă ţin pe picioare şi simt că alunec la fiecare pas? Merit să mă urască. Evident, mi-ar conveni asta. M-aş simţi mai puţin vinovată. Ura nu doare atât de mult precum iubirea pe care nu o meriţi.

Nu ştiu ce-mi veni, dar îl ascult pe Joe Dassin. „À toi, à la façon que tu as d’être belle, à la façon que tu as d’être à moi…” Nu ştiu de ce, dar mă face să plâng, cu toate că nu e o melodie tristă. Poate pentru că mă face să mă gândesc că eu nu voi împărtăşi un astfel de sentiment cu nimeni, niciodată. Oricum o dau, nu fac altceva decât să alerg dintr-o parte într-alta. Mereu mă trezesc într-un tren, gonind dinspre realitate spre vis şi invers, prinsă încontinuu în acea senzaţie de spaimă, neştiind ce se întâmplă cu mine.

Dar, poate, uneori, visul merită întregul chin ce urmează după ce te trezeşti, ba chiar în aşa măsură încât să lupţi cu memoria ta limitată ca să nu îl uiţi, să îţi rămână bine întipărit în amintire, în ciuda dezechilibrului sufletesc pe care ţi-l provoacă. Aşa că mulţumesc pentru visul frumos din ultimele trei zile. E tot ce pot primi mai frumos. Orice ar fi, n-am să îl uit niciodată.

Mirror


„Mirror, mirror on the wall, who’s the ugliest soul of all?”

Me. I’d definitely make the perfect candidate.

I’m evil. I really am. No, don’t give me that look. I really am. I am the one who can make the driest stone cry, who can turn the sky into a sea of blood and the earth into a precipice of despair. I’m the one who can slash with a sword of cruelty and indifference any heart that loves me. I did it so many times that I even lost count.

So please stop asking. Don’t make me look at my own reflection in the mirror. Don’t make me analyse every crooked feature of my heart, don’t make me search for a reason behind every evil thought that ever crossed my mind, behind every wrong deed I ever made, behind every mean word I ever spoke. I know I won’t find one. There is no excuse that would justify the iced sea of darkness and ugliness in which my soul sank so long ago that it feels like centuries.

I know what I am. People call it a „monster” because there is no other word to describe such a horrible being. I hate myself and I’ll keep punishing myself forever and ever for every tear that was cried because of me. But I have to go on, I have to become better. So I don’t want to look back. I want to look up and try to reach for the stars. It might be selfish, but selfish is the only way I know how to be. However, I think that, if I save myself, I’ll also save the tears that people have not cried yet. If I become good, I won’t make them cry anymore. I want to learn how to fly. But I can’t look back. If I do, I’ll see just how horrible I am and I’ll let myself fall as punishment for everything that I did.

So don’t make me confront myself, don’t make me see just how ugly and pathetic I am. Please don’t put a mirror in front of me. This illusion of becoming better is the only thing that keeps me going on. Please don’t destroy it. If you do, I’ll fall and I’ll break…

Nu am titlu


De data asta fără poze frumoase şi scris colorat. De ce să îmbrac mizeria în copilărie şi inocenţă? Nici nu ştiu de ce scriu, nu ştiu dacă vreau să citească cineva sau vreau să ascund totul cât mai adânc, nu ştiu dacă mă scufund sau stau să explodez, nici măcar nu ştiu ce mă doare. Cred că mă dor eu, mă doare propria-mi existenţă. Mă dor ticurile mele verbale de care nu pot să scap, irascibilitatea pe care nu pot să o şterg, lipsa de răbdare pe care nu reuşesc să o îndulcesc, autocontrolul pe care nu îl am. Mă sfâşie pe dinăuntru propria-mi urâţenie, defectele cu care îi rănesc pe alţii şi pe care continui să le adâncesc, deşi sunt conştientă de ele.

Nu pot să ţin promisiunile pe care le fac altora şi cu atât mai puţin cele pe care mi le fac mie. Că doar mă dezamăgesc pe mine, ce mare filosofie? Sunt eu cu mine şi nu mă pot privi în oglindă. Şi totuşi, nu fac decât să lungesc lista motivelor pentru care nu sunt în stare să arunc o privire în mine. Nici acum nu ştiu dacă fac bine să scot mizeria la iveală, scriind aceste rânduri. Poate în curând şi asta va fi adăugată pe lista aceasta interminabilă.

Tu, tu, un tu care îmi eşti lipit de suflet… Tu, să ştii că sunt geloasă. Uite, am recunoscut. Şi e doar vina mea că s-a ajuns aici, e vina mea că nu îţi dau destulă atenţie, e vina mea că nu te pun pe primul loc şi e vina mea că nu fac atâtea lucruri cu tine precum alte persoane. Şi e vina mea că mă doare atunci când văd că altcineva ştie despre tine ceva ce eu nu ştiam sau te ajută într-o privinţă în care nu mi-ai cerut mie ajutorul. Şi, da, sunt conştientă că e o gelozie putredă şi stupidă, că sunt o maniacă posesivă şi uite că nu pot să mă opresc. Fugi, tu pe care nu te merit, fugi cât mai poţi. Am să te distrug dacă nu.

Şi tu, un alt tu, care ai pătruns in sufletul meu mai adânc decât oricine altcineva, cum poţi să mă suporţi? Cum poţi să mă ierţi de fiecare dată? Mă accepţi aşa cum sunt, zici. Dar cum sunt? Ce e aşa bun la mine că poţi să treci cu vederea hăul din mine, că poţi să îmi zâmbeşti îngăduitor de fiecare dată când te rănesc cu laşitatea şi încăpăţânarea mea? Uneori, mă doare să mă apropii de tine. Simt că te distrug şi pe tine, încet-încet.

Şi mereu aud vorbe despre cât de deşteaptă sunt, sau cât de frumoasă sau mai ştiu eu ce alte baliverne. Oare nimeni nu vede că toate sunt un ambalaj ieftin în care ascund mucegaiul din mine, sperând să nu îl vadă nimeni?

Două perechi de mustăcioare


Destin, coincidenţă, noroc… Unii poate ar folosi aceste cuvinte pentru a o desemna. Dar eu le consider reci, superficiale şi jignitoare la adresa a ceea ce eu văd ca pe un dar de la Dumnezeu: prietenia. Cum altfel s-ar fi putut întâmpla ca, într-o seară de 26 august 2006, două suflete despărţite de sute de kilometri să se întâlnească într-o fereastră de messenger şi să îşi rostească reciproc un timid „Bună” din care s-a născut un lanţ de mătase ce ne-a unit inimile cu dulceaţă? Şi nu cred că exagerez când spun că pentru mine eşti un miracol, că îmi tresaltă inima de bucurie când te văd online şi că mă simt copleşită de o căldură pufoasă de fiecare dată când reuşesc să te strâng în braţe.

Eşti mica mea cutie muzicală în care îmi ascund secretele şi îmi regăsesc speranţa şi încrederea. Eşti aidoma unui răsărit multicolor care mă îndeamnă să trăiesc clipa şi să fac ca fiecare zi să fie cea mai frumoasă din viaţa mea. Eşti pisicuţa care îmi şterge lacrimile cu perniţele moi, cea care, atunci când sunt tristă, îmi readuce zâmbetul gâdilându-mă cu mustăţile-i subţiri şi care, atunci când greşesc, mă atenţionează cu un mieunat prietenos. Eşti cea care mereu îşi pleacă urechile ca să audă glasul stins al unui şoricel fricos şi niciodată nu voi şti cum să îţi mulţumesc îndeajuns pentru asta.

În mod inevitabil, au fost momente când nu ne-am înţeles, când inimile şi gândurile noastre s-au îndreptat în direcţii diferite. Însă asta nu ne-a îndepărtat, dimpotrivă, m-a făcut să mă simt din ce în ce mai apropiată şi mai legată de tine. E mai distractiv când nu ne plac aceleaşi lucruri, când nu gândim la fel şi interpretăm diferit, căci astfel ne deschidem mintea şi sufletul pentru a explora alte orizonturi spre care nu ne-am fi îndreptat pe cont propriu. Devenim mai bune, mai înţelegătoare, mai mature şi mai adăugăm câte o cărămidă spre a întări şi construi mai departe edificiul acestui sentiment doar de noi ştiut.

Privesc înapoi cu bucurie spre aceşti ultimi trei ani şi aştept cu nerăbdare viitorul, când vom fi mult mai aproape şi vom împărţi mai multe lacrimi, zâmbete, bucurii, tristeţi, dificultăţi, vise şi speranţe. La mulţi ani, pisicuţa mea iubită! :* <3 Să ştii că, în ciuda diferenţelor de specie, pentru şoricel eşti o pereche geamănă de mustăcioare, o surioară de suflet căreia îi poate rosti un „Te iubesc” născut dintr-un altfel de dragoste, cum numai tu poţi trezi în el.

Şi cu lăbuţele lui micuţe şi cam nepricepute, şoricelul ţi-a pregătit nişte cadouri:

Nu cred să existe vorbe care să cuprindă în totalitate sensul prieteniei, dar eu le-am ales pe cele ale lui Gabriel Garcia Marquez, scriitor care îmi este foarte drag şi pe care îmi permit să îl citez: „Un prieten adevărat te prinde de mână şi îţi atinge inima.”

E povestea unei prietenii pe care amândouă o iubim şi pe care am încercat să o redau după cum am interpretat-o eu. Chiar dacă la un moment dat s-a destrămat şi ei au început să rătăcească în două direcţii diferite, în final căile li s-au întretăiat din nou. Sper ca şi noi să fim la fel, să ne reîntoarcem mereu una la alta şi să ne regăsim, orice ar fi. Îţi dedic din suflet acest AMV, te-am avut în minte în fiecare secundă cât am lucrat la el şi sper că nu vei fi prea supărată pe mine şi mă vei ierta că te-am minţit mai demult.