Lower your sights


Am ţintit prea sus. Am zis că sunt mai bună de atât – şi n-am fost. Poate că meritam ca subiectele de la mate să îmi dea peste nas. Dar mi-e ciudă că am muncit atât şi n-am făcut nimic.

N-am să uit niciodată primul şi singurul meu 2 (care în catalog a devenit 3). A fost la chimie, într-a zecea şi chiar învăţasem ore bune pentru lucrarea respectivă. A fost prima dată când m-am simţit înfrântă. Complet, înfrântă, goală şi lipsită de apărare în faţa unei ploi de gloanţe gata să îmi spintece inima. Şi mi-am jurat că nu am să mai ajung niciodată în situaţia asta.

Şi, totuşi, iată-mă aici, înfrântă din nou, rugându-mă să iau măcar 4 la mate la examen, rugându-mă să îmi rămâna nota finală 9. Cât de stupidă pot fi! Am ajuns să atârn de astfel de speranţe, când mi-am impus foarte clar că nu o să se mai întâmple asta…

Aşa că poate merit că subiectele lui Iacob mi-au dat peste nas. Poate e un semn că trebuie să îmi plec capul şi să privesc în jos, să am ţeluri mai mici decât cerul… oricum n-am să îl pot ajunge niciodată.

Blood, sweat and tears


Şi toate astea pentru ce? Pentru cea mai verde şi mai frumoasă varză pe care am făcut-o până acum la un examen. Am plecat fără să vorbesc cu nimeni, fără să mă uit la nimeni. Nu am vrut să fiu văzută aşa, mică şi neputincioasă, după ce tocmai dădusem cu bâta-n băltă şi mă umplusem cu noroi. Şi, în mod special, n-am vrut o anumită pereche de ochi căprui să mă vadă… Nu cred că pot să mai privesc în ei.

M-am gândit serios să nu vin la consultaţii la mate, ştiam că or să fie acolo. Dar până la urmă m-am urnit într-acolo şi m-am ascuns prosteşte după peretele cu avizierul. M-au găsit din prima acei doi ochi căprui, nici nu le-a trebuit prea mult. Îmi pare rău. Îmi pare rău că de data asta nu mai puteţi vedea în mine ceva măreţ. Sunt doar un şoricel speriat şi zgribulit.

The sky’s the limit


S-a mai dus unul. Cu bine. Măcar la astea două la care am învăţat să iau şi eu note ceva mai măricele, că la restul… Dumnezeu cu mila.

După examen am decis să mă premiez cu o plimbare la Veneţia. Lacul Veneţia, pentru cine nu ştie despre ce e vorba. Nu ştiu de ce, dar îmi plac apele. Îmi place să stau pe malul lor şi să le privesc. Acasă era Dunărea, mereu curgând spre alte orizonturi, uneori mai calmă, alteori mai furioasă. Aici, însă, n-am prins prea mare drag de Bahlui, în schimb m-a fascinat lacul ăsta. Chit că e îngheţat şi acoperit de zăpadă şi că trebuie să trec printr-un cartier foarte dubios şi plin de câini ca să ajung acolo. Îl simt ca pe o bogăţie ascunsă care îşi ascunde frumuseţea până când va veni soarele să topească gheaţa şi să ne-o arate în toată splendoarea ei. Abia aştept să îl văd atunci, cu orizontul albastru reflectat în undele sale, o oglindă spre infinit care să ne aducă aminte că „the sky’s the limit”.

No pain, no gain



A fost mai bine decât mă aşteptam. Cel puţin, spre deosebire de celălalt parţial la algoritmi şi programare, de data asta m-am încadrat bine în timp. Acum, ce-o fi o fi, aştept rezultatele cu mai puţină groază decât data trecută. Eu zic că am făcut mai bine decât atunci, dar doar nota îmi poate confirma sau infirma opinia subiectivă. Mă bucur totuşi că începutul de sesiune nu a fost demoralizator. La cât m-am chinuit pentru obiectul asta, mi-ar fi fost ciudă dacă o dădeam în bară.

Mai sunt încă trei… Încă mai am timp să mă refugiez în tunelul săpat data trecută.

Ultimul pas: amorţeala de la sfârşit


Probabil pentru că am dormit doar patru ore azi-noapte, dar n-am simţit aproape nimic în timp ce dădeam examenul la mate. Nici urmă de teamă sau emoţii, tot ce vroiam era să termin odată şi să plec. Sentimentul de uşurare şi bucurie s-a instalat în momentul când am dat foaia. Eram aşa fericită că îmi venea să îmi deschid larg braţele şi să strig „Yatta!!!”, precum dragul de Hiro Nakamura. De fapt, cred că am avut şi un sindrom pre-eliberare aseară când am aflat rezultatul la algoritmi şi programare (24 points, baby – deşi încă mă mai întreb dacă nu cumva e o greşeală la mijloc) care a indus oarecum această stare de puţin-îmi-pasă-vreau-măcar-patru. Eu zic că de 5 am făcut sigur, iar pe la restul am mai scris câte ceva, sper sa îmi dea nişte punctuleţe pe ici pe colo. Din nou, prefer totuşi să nu mă arunc în supoziţii, maybe I’ll jinx it şi nu vreau. Dar are să fie ok, sunt sigură. Iar mâine îmi fac de cap în faţa micului meu prieten drag, pe care l-am botezat într-un moment lipsit de orice fel de inspiraţie „Nezumi-PC”. Gah, I have so many things to catch up on >.<

Al treilea pas: 25 minutes in heaven


Nici n-am simţit cum au trecut. Aşa lin şi repede, de parca nici n-au fost. Aşa cum ţi se ridică alcoolul la cap fără să îţi dai seama şi te simţi liber şi fericit, pentru ca dimineaţa următoare să aducă o mahmureală de zile mari. Sau cel puţin aşa cred, căci nu m-am îmbătat niciodată şi nici n-am intenţia. Dar iată că totuşi voi avea plăcerea să experimentez o beţie de arhitectura calculatoarelor dată de un shot puternic de probleme cum nici nu visasem (a se citi „întâlnisem în coşmaruri”). Mahmureala se va instala odată cu aflarea rezultatelor dezastruoase. Aş face bine să fac rost de nişte murături bune, se anunţă un şoc puternic la trezirea din vis.

Al doilea pas: am şchiopătat niţel


… dar a fost mult mai bine decât ieri. 25 de puncte la logica sunt aproape sigur ale mele. Sper doar să nu o supăr pe zeiţa Fortuna zicând asta şi să iau mai puţin, din cine ştie ce scăpare prostească de care nu mi-am dat seama. În general, mi-e teamă să spun că o să iau notă mare, chiar dacă ştiu că am făcut. Nu ştiu de ce, dar simt că dacă spun cu voce tare, dacă dau dovadă de mândrie şi umblu cu nasul pe sus, nu o să văd pietricelele din cale şi o să cad. Sau cum zice englezul, „I’ll jinx it”. Dar am făcut o promisiune şi trebuie să mă ţin de ea, sau măcar să incerc să nu îmi încalc cuvântul dat. Aşa că acum sunt ceva mai împăcată. O să fie bine. Încă n-am uitat ce m-a învăţat micuţa Sakura Kinomoto din „Cardcaptor Sakura”: „Daijoubu. Zettai daijoubu daiyou.” (trad: „Va fi bine. Cu siguranţă va fi bine.”)