E timp!


A trecut mult timp de când nu mă mai ating festivităţile de început de an şcolar, respectiv universitar. În niciun caz nu atât de mult câ să scriu despre ele. Dar azi am simţit un amalgam de lucruri, cel mai pregnant fiind o criză de timp.

Ce-i drept, probleme cu timpul (sau, mai degrabă, cu lipsa lui) am avut mereu. Nu de puţine ori mâ plângeam că nu mai dorm nopţile, că nu pot nici măcar la un film să mă duc, că nu mai apuc să mai citesc nicio carte. Şi nu cred că exageram, la momentul respectiv chiar aşa era.

Azi m-am văzut pusă iar în faţa ameninţării unui viitor plin de astfel de momente. Şi, totodată, în faţa unei numărători inverse spre clipa pe care, odată, o vedeam atât de departe în viitor: licenţa. Dar acesta nu e singurul timp care se scurge, apropiindu-se de final. E ultimul meu an de licenţă, ultimul an în care mai pot să mă consider învăţăcel, în care nu trebuie să mă gândesc că am nevoie de serviciu. E ultimul an pe care îl voi mai petrece alături de unele persoane ce apoi vor zbura spre alte meleaguri şi, astfel, se vor pierde în negura… ghici cui? A timpului, evident.

Aşa că m-am supărat pe el. Nu îl mai las să îşi facă de cap. Azi m-am hotărât că am timp. Trebuie să fie timp. Să văd măcar un episod dintr-un anime pe zi, să citesc măcar un capitol de manga sau cinci pagini de carte. Să mă opresc cinci minute şi să privesc Copoul în toată splendoarea lui, care nu se mai întoarce, de care într-o zi îmi va fi dor şi mă voi gândi cât de norocoasă eram atunci că locuiam acolo şi ce proastă că nu ridicam ochii din asfalt când mă duceam spre facultate, prea preocupată cu lucruri ce îşi vor pierde din însemnătate cu siguranţă. Să mă duc la Nijikon şi, timp de un weekend, să uit că mă aşteaptă facultatea când mă întorc. Să îmi rezerv două ore pe săptămână în care să scriu cu drag, încercând să îmi redescopăr avântul de altădată, acum uşor ruginit. Să dorm maxim şase (hai şapte) ore pe noapte, dar niciodată mai puţin de cinci (iar asta doar dacă arde tare), cum deseori făceam în anul doi.

Am timp să fiu eu. Îmi voi face timp să fiu eu.

Anunțuri

Fragmente


În timp ce îmi făceam bagajele azi m-am oprit în mijlocul camerei şi m-am uitat în jurul meu, la toate lucrurile întinse pe masă, pe jos şi pe canapea. M-am oprit din cautarea frenetică a unui pulover care avea chef sa se joace de-a v-ati ascunselea. Am ramas doar eu, în mijlocul unei camere în care se dădea o revoluţie, cu singura melodie din playlistul de la calculator.

Owaranai yoru ni negai wa hitotsu 
Hoshi no nai sora ni kagayaku hikari wo 
(În această noapte nesfârşită, am o singură dorinţă,
Ca o lumină să strălucească pe acest cer lipsit de stele.)

Şi am început să plâng, privind în ochi adevărul. Nu vreau să plec. Vreau să mai rămân cu ai mei, cu papagăliţa mea, în căsuţa mea, să dorm în pătuţul meu şi să fie mereu început de septembrie. Să ne aşezăm mereu seara la masă împreună şi să discutăm despre noi, despre ştiri, despre facultate, despre orice. Nu vreau să fiu în an terminal şi nu vreau să îmi dau licenţa.

S-a afişat azi orarul. Iar eu, din obişnuinţă, am intrat la anul doi să îl văd pe al meu. Când am realizat ce am făcut, am râs, dar ştiu acum că inima mea, de fapt, a scăpat o lacrimă. Vreau să fiu veşnic în anul doi, să nu am griji mai mari decât tema la Java sau proiectul la Tehnologii Web.

Şi uneori urăsc că sunt aşa, că mă ataşez de tot şi fiecare pas înainte mă doare din pricina lucrurilor pe care le las în urmă. Sufletul meu e fragmentat în bucăţele presărate în diverse locuri unde am fost, în sufletele persoanelor care îmi sunt dragi, în amintiri care nu mai trăiesc decât în trecut. Iar de fiecare dată când plec de undeva sau mă despart de cineva, las o părticică din mine în urmă. Şi doare, pentru că ştiu că nu o mai primesc înapoi, că nu mă mai pot întoarce la ea, nu în acelaşi timp, nu în aceleaşi circumstanţe şi nu cu aceleaşi persoane lângă mine.

Mă întreb ce se va întâmpla dacă vreodată rămân fără firimituri din mine pe care să le presar. Poate atunci voi muri. Sau poate se va dovedi că sufletul meu, prostuţ în iubirea lui faţă de orice, este infinit, deci se poate rupe în oricâte bucăţele este nevoie şi poate îndura oricâtă durere ar provoca asta, regenerându-se mereu cu câte un zâmbet timid prin ploaia de lacrimi.

Yuuki wo kudasai… 
(Te rog, dă-mi curajul tău.)