Cristal


De dimineață, m-a orbit soarele. Un cerc de flăcări galbene ce încercau să mă încălzească, dar care totuși îmi răneau ochii. Și atunci mintea mea de fluturaș a început să scrijelească pe foaia gândurilor idei ciudate. Oare e posibil să iubim pe cineva fără să îl și rănim în același timp? Oare nu se întâmplă câteodată să dăruim atât de mult, încât să sufocăm persoana respectivă? Unde se termină iubirea și unde începe egoismul? E o limită atât de fină, încât piciorușele mele subțiri ar putea să o treacă fără să își dea seama și să zgârie din neatenție o inimă curată.

Speriată, am zburat spre floarea mea iubită, dar m-am oprit înainte de a ajunge și m-am ascuns în spatele unei frunze, privind-o cum doarme cu petalele închise.

Era atât de frumoasă, atât de curată și era doar a mea. Oare sunt vrednică de asemenea dar? Mă simt ca și cum aș ține între degete o statuetă de cristal. Ea e perfect sculptată și sclipește cu nonșalanță mângâiată de razele de aur ale soarelui. Însă degetele mele sunt imperfecte, nu se mulează după forma ei. Sunt prăfuite de timp și umede de oboseală, pătează cristalul pur și îl lasă să alunece cu ușurință. Vor să o protejeze, dar, inevitabil, o vor scăpa.

Și, dacă e așa, atunci de ce el a ales să îmi dea cristalul inimii sale doar mie? De ce și-a desfăcut leneș petalele doar în fața mea și m-a lăsat să îi pătrund în sanctuarul inimii?

Gândind astfel, am simțit cum razele soarelui ajung și până în acel colț al grădinii și îl inundă cu lumină. Și am văzut cum floarea se trezește și își întinde cu măiestrie petalele. Apoi, și-a îndreptat chipul dulce spre mine și mi-a zâmbit atât de liniștit și cu atâta pace pe chip, încât m-am simțit copleșită de de atâta iubire. Atunci am privit mai atent figurina din palmă am înțeles.

El știe toate astea. Știe că iubirea mea e imperfectă și știe că se poate tăia în marginile neșlefuite ale statuetei inimii mele. Dar nu îi pasă. Pentru că partea netedă și frumoasă e mult mai mare și mai puternică și alungă durerea provocată de colții ascuțiți. Așa cum nu mai simți setea după ce bei apă, sau foamea după ce ai mâncat, deși ai flămânzit o viață întreagă, nici el nu își mai amintește durerea după ce a simțit iubirea.

De unde știu asta? Pentru că și eu m-am tăiat în marginile ascuțite ale iubirii lui, dar tot nu am dat drumul cristalului din mână.

Un fluture și o floare


Sunt un fluture cameleonic. Mă colorez în nuanța pe care o au lucrurile și oamenii din jurul meu, dar păstrez mereu un strop din mine însămi. Sunt un firișor de viață cu două petale de cer drept aripi. Am fost creată să zbor, dar, vai, ce păcat! M-am îndrăgostit de o floare. și am început să iubesc pământul și rădăcinile care o leagă de el. Aș vrea ca, atunci când vine toamna, să ne veștejim împreună și să dormim toată iarna sub pătura sa caldă și moale, până când, primăvara, vom putea înflori din nou.

Mi-am uitat cerul, am uitat norii și am uitat albastrul zării. Acum ma închin frunzelor și pământului ce a împrumutat din culoarea sa pentru a-i picta ochii căprui și părul negru-castaniu.

M-am apropiat de focul tău și nu m-a ars. Am sorbit din fântâna inimii tale și nu m-am înecat. Așa că, te rog, mângâie-mi aripile cu degetele. Ia praful cel magic ce le făcea să zboare și întemnițează-mă, condamnă-mă la o eternitate cu tine. Nu te teme că mi-ai putea face rău. Rău ar fi dacă aceste aripi ar fi purtate de vânt spre alte zări și nu te-aș mai vedea niciodată. E păcatul meu că îmi disprețuiesc darul, dar, dacă va fi să mai zbor vreodată, promit că te voi lua cu mine.

Acum, însă, te rog… rupe-mi aripile și lasă-mă să stau cu tine.