După cutremur


Având în comun doar plasarea în timp (la câteva săptămâni de la cutremurul ce a zguduit regiunea Kobe din Japonia în 1995), nuvelele strânse în volumul „După cutremur” al lui Haruki Murakami surprind destinul unor personaje ce se încadrează în tipologii diferite și care oferă cititorului propriile viziuni asupra vieții. Ele sunt surprinse în momente cheie din viețile lor, iar naratorul desenează cu măiestrie în mintea cititorului harta gândurilor și emoțiilor fiecărei tipologii în parte.

Ne întâlnim cu un bărbat ce trebuie să facă față unui divorț neașteptat („Un OZN aterizează în Kushiro”), survenit în urma comportamentului cuidat al soției sale de după cutremur. Încearcă să meargă mai departe, dar îi este imposibil să pășească înainte când nu știe din ce motiv a ajuns în acea situație. Firul poveștii ne aduce apoi în fața ochilor semnificația mistică a focului („Peisaj cu fier de călcat”) în viziunea unui bătrân care iubește flăcările și a lui Junko, o tânără care, neștiind cum să trăiască, ajunge să găsească un fel de a muri. Venind în Thailanda și purtând în inimă greutatea dorinței păcătoase ca fostul ei soț să fi murit în cutremur, o americancă încearcă să își trăiască viața ignorând apăsarea aceste umbre întunecate.

Imaginația se confundă cu realul în „Broscanul salvează Tokyo”, când un bărbat îl întâlnește pe Broscan, o creatură fantastică ce îi cere ajutorul pentru a salva orașul de la un nou cutremur. Acesta trebuie să poarte o luptă crâncenă cu sine însuși pentru a realiza care e cu adevărat realitatea și pentru a se decide dacă să îl ajute sau nu. Ultima nuvelă, „Plăcintă cu miere”, este probabil și cea mai sensibilă dintre toate. Un autor de nuvele este prietenul de nădejde al femeii pe care o iubește și al soțului acesteia. După ani de zile în care a iubit-o în secret, înfrânându-și sentimentele de dragul prieteniei, află că aceasta este părăsită de soț.

În ciuda faptului că personalitățile alese par a fi tipologii comune în viața de zi cu zi, autorul ne descoperă cu o forță inimaginabilă ceea ce se ascunde în spatele acestor aparențe. Fiecare personaj este, mai presus de erou al propriei povești, un erou al propriei ființe, luptând cu sine în căutarea răspunsului. Dincolo de cutremurul fizic, cel psihic are o intensitate mult mai puternică și poate provoca daune mai grave și mai profunde. Fiecare suflet este prins în propriile-i trăiri contradictorii și forțat de împrejurări să înfrunte golul din trecut. În ciuda analizei îndelungate pe care au purtat-o în subconștient, deciziile finale ajung a fi rezultatul unor impulsuri, iar Murakami ne înfățișază la final fiecare personaj prins într-o zvâcnire de viață ca urmare a acelei decizii luate. Cu prospețime, franchețe și un stil cuceritor, autorul are capacitatea de a opri timpul, înghețându-l în acel moment final când are loc eliberarea de greutatea trecutul purtat în spate și prima inspirare a aerului libertății sufletești.

„Plăcintă cu miere” mi s-a părut cea mai reușită din toate, deoarece a fost singura la care am simțit că autorul se confundă cu personajul, iar trăirile sale sunt redate într-un mod simplu, dar subtil și sensibil, zbuciumul interior nefiind mai prejos decât cel al celorlalte personaje. Finalul este surprins într-un mod sublim, scriitorul reușind să dea o turnură neașteptată unei povești pentru copii și, astfel, propriei vieți.

Anunțuri