Departe, departe de tot…


Habar n-am ce să scriu. Poate trebuia să prind lacrimile pe care le-am plâns ieri în tren şi sa le lipesc aici. Cred că ar spune totul. Aşa, în cuvinte, nu prea ştiu ce să zic. Nici nu ştiu exact ce simt. Ştiu doar că atunci când l-am simţit că pleacă, ceva s-a rupt cu un pocnet scurt şi a rămas acolo, în gară, pierdut printre şine. Şi n-am putut să mă opresc din plâns decât undeva pe la Crasna. Era şi un copilaş pe acolo care se uita la mine, şi restul de călători mă priveau ciudat… dar ce ştiau ei ce e în sufletul meu?

N-aş fi vrut să plec. Nici nu îmi venea să cred că plec. Parcă mai ieri venisem. Nu e vorba că nu vroiam să mă întorc acasă, sau că nu îmi era dor de ai mei, de Gabi, de Iulica, de Paty… dar parcă aş mai fi stat. Parcă m-aş mai fi plimbat o dată prin Copou, parcă aş mai fi trecut o dată prin Piaţa Unirii, parcă m-aş mai fi dus o dată la Veneţia… parcă aş fi dat timpul înapoi ca să mă mai iei o dată în braţe… din alea două-trei secunde cât a durat n-am rămas decât cu parfumul gecii tale care şi acum îmi stăruie în nări… Parcă aş mai fi vrut să mai împart ceva cu Iaşiul.

Când am să mă întorc iar o să înceapă şcoala şi iar n-o să am timp de nimic. Poate altă dată, poate o să vină o zi în care am să devin una cu oraşul şi n-am să mă simt departe, departe de tot chiar şi atunci când sunt acolo.

Anunțuri

Gol


Un răsărit peste oraşul îngheţat…

Soarele jucându-se cu zăpada…


Copoul troienit…



Porumbeii frumoşi din parc…


O să îmi fie dor de toate astea. Şi de multe alte lucruri pe care nu le pot surprinde în poze.
E greu, simt că m-am rupt în două şi când sunt în Iaşi mi-e dor de acasă, iar când sunt acasă îmi e dor de Iaşi. Mi-a intrat sub piele până la sânge şi acum îmi curge prin vene. Şi nu doar oraşul, străzile, locurile, ci şi oamenii de aici, cei de care m-am apropiat şi pe care i-am primit în suflet. Mi-e dor de acasă, dar mi-e greu să plec. Parcă mi-au înţepenit picioarele. Da, ştiu că mă voi întoarce, dar nu va fi la fel. Iar nu voi avea timp decât să mă mişc de la cămin la facultate şi înapoi. Nu voi fi liberă să alerg pe unde vreau şi să stau cât vreau. Poate de aceea am mai vrut câteva zile în plus. Am vrut să îi spun Iaşiului cât de mult îl iubesc…

Cred că nostalgia de sărbători e mai acută anul acesta. Mă simt firavă, mă simt zdrobită, mă simt ca o fraieră. Plâng după lucruri pe care nici nu cred că am să le pot păstra. Nici nu o să îmi dau seama când o să treacă timpul şi va veni clipa să îmi iau rămas bun. Şi nu pot să concep ideea de despărţire, încerc să mă mint că mai e timp, că nu doar eu mă ţin strâns de cineva, ci şi că acel cineva se ţine strâns de mine.

Dar adevărul e că pentru Univers nu sunt decât un balon de săpun. Dacă mă sparg, nu va plânge după mine, ci îşi va urma cursul nepăsător. Şi mereu va fi un alt balon să mă înlocuiască. Deci, de ce m-am legat ca o fraieră de lucruri şi locuri pe care nu o să le am oricum? De ce cad mereu în vâltoarea unor sentimente pe care nu le pot controla? De ce mă copleşeşte totul atât de mult încât lacrimile-mi stau să ţâşnească? Ar trebui să înţeleg odată că e mult prea arogant din partea mea să sper că am să îmi găsesc locul aici. Pentru că tot ce e aici aparţine altcuiva, pentru că a fost cineva înaintea mea care a pătruns mult mai adânc decât voi putea eu vreodată şi a lăsat urme de neşters. Iar eu sunt doar o călătoare, mereu se va găsi un tren care să mă ia şi să mă ducă departe. Şi, spre deosebire de persoanele care într-adevăr contează, eu nu voi lăsa un gol în urmă…