Fragmente


În timp ce îmi făceam bagajele azi m-am oprit în mijlocul camerei şi m-am uitat în jurul meu, la toate lucrurile întinse pe masă, pe jos şi pe canapea. M-am oprit din cautarea frenetică a unui pulover care avea chef sa se joace de-a v-ati ascunselea. Am ramas doar eu, în mijlocul unei camere în care se dădea o revoluţie, cu singura melodie din playlistul de la calculator.

Owaranai yoru ni negai wa hitotsu 
Hoshi no nai sora ni kagayaku hikari wo 
(În această noapte nesfârşită, am o singură dorinţă,
Ca o lumină să strălucească pe acest cer lipsit de stele.)

Şi am început să plâng, privind în ochi adevărul. Nu vreau să plec. Vreau să mai rămân cu ai mei, cu papagăliţa mea, în căsuţa mea, să dorm în pătuţul meu şi să fie mereu început de septembrie. Să ne aşezăm mereu seara la masă împreună şi să discutăm despre noi, despre ştiri, despre facultate, despre orice. Nu vreau să fiu în an terminal şi nu vreau să îmi dau licenţa.

S-a afişat azi orarul. Iar eu, din obişnuinţă, am intrat la anul doi să îl văd pe al meu. Când am realizat ce am făcut, am râs, dar ştiu acum că inima mea, de fapt, a scăpat o lacrimă. Vreau să fiu veşnic în anul doi, să nu am griji mai mari decât tema la Java sau proiectul la Tehnologii Web.

Şi uneori urăsc că sunt aşa, că mă ataşez de tot şi fiecare pas înainte mă doare din pricina lucrurilor pe care le las în urmă. Sufletul meu e fragmentat în bucăţele presărate în diverse locuri unde am fost, în sufletele persoanelor care îmi sunt dragi, în amintiri care nu mai trăiesc decât în trecut. Iar de fiecare dată când plec de undeva sau mă despart de cineva, las o părticică din mine în urmă. Şi doare, pentru că ştiu că nu o mai primesc înapoi, că nu mă mai pot întoarce la ea, nu în acelaşi timp, nu în aceleaşi circumstanţe şi nu cu aceleaşi persoane lângă mine.

Mă întreb ce se va întâmpla dacă vreodată rămân fără firimituri din mine pe care să le presar. Poate atunci voi muri. Sau poate se va dovedi că sufletul meu, prostuţ în iubirea lui faţă de orice, este infinit, deci se poate rupe în oricâte bucăţele este nevoie şi poate îndura oricâtă durere ar provoca asta, regenerându-se mereu cu câte un zâmbet timid prin ploaia de lacrimi.

Yuuki wo kudasai… 
(Te rog, dă-mi curajul tău.)

Anunțuri

Vise


Am avut tot felul de gânduri ciudate în ultima vreme. Un șoc puternic m-a făcut să privesc în jur și am realizat că viața, oamenii, lumea, timpul… Toate trec pe lângă mine, însă eu… am rămas același copil. Cu aceleași vise și aceeași mentalitate. Oare este stupid? Am devenit oare, fără să îmi dau seama, o ciudată?

Ce m-a facut să mă trezesc din visare a fost felul cum e privită iubirea. Nu că n-aș fi știut de dinainte, dar m-a lovit brusc în față. De când un sentiment așa frumos și pur a început sș fie pângărit în toate felurie și asociat celor mai meschine obiective? De când e doar un impuls trupesc ce se stinge la fel de ușor cum s-a aprins?

Probabil nici eu nu știu exact ce vreau să zic. Credeam că adolescenții privesc iubirea prin prisma hormonilor, dar acum că mă aflu la granița dintre adolescentă și femeie, încep să cred că nici adulții nu au o viziune mai matură.

Înca îmi mai amintesc roiul de fluturași care o luau razna de fiecare dată când treceam pe lângă băiatul care îmi plăcea. Încă mai simt în porii pielii răcoarea acelei zile de ianuarie când, pentru prima dată, m-am apropiat de el și i-am zis ca îl plac. Inima mi-o luase razna, nu mai puteam să respir și am stat vreo câteva minute într-o tăcere stânjenitoare. El nici nu știa ce se petrece, rugasem o colegă să îl cheme afară și ea practic îl apucase de braț și îl trăsese după ea fără să îi zică nimic. În fine, am reușit cu greu să scot din gură cuvintele cu care simțeam că mă înec. El a fost un dulce și mi-a vorbit frumos, dând totuși de înțeles că nu se poate. Două săptămâni mai tarziu, am aflat că era cu altă fată. Dar n-am plâns. Am zambit. Am vrut să fiu fericită pentru el. Am vrut să adopt o atitudine pe care o consideram matură. Evident ca o lună mai târziu n-am reușit să mai țin totul în mine și am vărsat câteva picături sărate.

Însă acum văd că maturitatea nu aduce decât o infantilitate deghizată. Mă întreb câți adulți își mai amintesc de visele lor din copilărie, de prima dată când au simțit iubirea pură curgându-le prin vene, de emoțiile primului sărut. Am crezut că a crește înseamnă a căpăta puterea de a-ți împlini visele, nu a renunța la aripile pe care ți le dau ele. Și simt că aripile mele mă îndreaptă înapoi spre pâmânt și nu spre stele.

Poate pur și simplu aberez din cauza absenței celui pentru care inima mea bate acum, dar nu vreau să ajung și eu să tratez iubirea ca pe un obiect. Vreau ca acest sentiment să rămână pur în inima mea cât mai mult timp. He-he… încă mai sunt o naivă visătoare… so sue me if it’s a sin ;)