Vidul plin


Azi am contemplat la sensul singurătăţii.

De ceva vreme bună mă simt înfăşurată într-un văl mult prea strâns şi sufocant al unei senzaţii pe care nu o pot defini. Primul instinct ar fi să spun că mă simt singură, dar n-aş putea să las aceste vorbe să se materializeze. Aşa că le-am înghiţit de fiecare dată când mi-a venit să le rostesc. Am simţit că ar fi o minciună. Însă până azi n-am reuşit să îmi dau seama şi de ce.

Aseară, la puţin după miezul nopţii, în întuneric şi linişte pentru a nu-mi trezi colegele, plângeam lacrimi mute pentru povestea cuiva străin mie, dar care ajunsese să fie prea copleşită de golul din ea şi a decis să închidă uşa de tot în spatele său. Dincolo de fapt că e uman să te emoţioneze dispariţia cuiva, mi-am pus nişte semne de întrebare privitoare la propriile mele nesiguranţe şi goluri.

Astăzi… A fost o zi mult prea complicată. Privind înapoi, îmi vibrează în urechi versurile din „Hollywood Hills” a celor de la Sunrise Avenue împletite cu cele din „Avem timp” a lui Octavian Paler. Şi cred… cred că am ajuns la o concluzie care, poate, în ziua când voi simţi că totul apasă prea mult, îmi va salva sufletul din abisul durerii.

Când acel lucru, acel mic lucru, poate nerostit, după care tânjeşti din tot sufletul nu poate fi al tău oricât ai lupta, fiecare zi frânge câte o bucăţică din sufletul tău şi o aruncă departe, adânc în tine, de unde cel mai probabil nu o vei mai putea recupera. Nu vorbesc despre încăpăţânări minore sau dorinţe superficiale. Ci despre acel ceva, oricare ar fi el, orice formă ar avea, care la momentul respectiv este însăşi definiţia şi rostul existenţei tale. Un ceva fără preţ, poate fără nume, însă care, dacă ar înceta să mai existe, ar face ca întreaga ta lume să se năruie. Când îţi este interzis să îl poţi atinge, oricât ţi-ai întinde braţele, te simţi, în mod inevitabil, singur.

Sau poate nu e chiar aşa. Azi am ajuns la concluzia că nu eşti cu adevărat sigur decât atunci când nu mai ai nimic după care să tânjeşti. Când priveşti în jur şi nu mai vezi nimic. Când nu îţi mai străfulgeră niciun gând prin minte înainte să adormi şi când te trezeşti dimineaţa doar pentru că e ceva ce ai învăţat mecanic că trebuie să faci. E în ordine să mă doară. E în ordine să plâng. Aşa că de acum îmi dau voie să plâng. Pentru că ştiu că, dacă plâng până mi se umflă ochii, mă doare capul şi nu pot respira pentru că mi se înfundă nasul, la un moment dat lacrimile îşi vor găsi un sfârşit. Voi adormi şi, dacă voi visa urât, e de ajuns să întind uşor mâna şi să ţin strâns lăbuţa ursuleţului meu de pluş pentru a mă linişti. Iar când mă voi trezi dimineaţa, voi zâmbi din tot sufletul soarelui pe care îl voi vedea răsărind de după dealuri. Pentru că sunt aici cu un scop. Nu-l ştiu încă, poate nu-l voi afla prea curând, dar datoria mea este să îl caut în permanenţă.

Nu poţi face pe cineva să te iubească aşa cum vrei tu, oricât ai încerca. Am învăţat asta de atâtea ori şi, totuşi, mereu cad în aceeaşi capcană. Îmi spun că poate de data asta va fi diferit. Ei bine, viaţa nu o să îţi dea niciodată ce vrei. Ba mai mult. O să facă gluma proastă de a-ţi da ceva incredibil de frumos de care nu îţi dai seama la început şi ţi-l va lua imediat după ce începi să îl apreciezi. Oamenii la care ţii nu vor fi întotdeauna lângă tine. Sufletul tău va ajunge să fie bucăţit şi împărţit prin diverse colţuri ale lumii. Şi niciodată nu vei mai fi întreg la loc.

E în ordine să te doară asta. Nu trebuie să regreţi că ţi-ai încredinţat un petic de inimă altcuiva şi că a rămas un gol. Asta înseamnă că trăieşti. Şi că nu eşti singur. Pentru că simţi. Emoţiile sunt ale tale şi nu ţi le ia nimeni. Lacrimile sunt ale tale şi nu le poate plânge nimeni altcineva decât tu. Cât mai ai puterea să iubeşti ceva, orice – fie că e o un fir de iarbă, un nor, un colţ de stradă, un râset de copil, un porumbel în zbor – nu eşti niciodată cu adevărat singur!

Şi mai e ceva, dar e secret şi ţi-l spun doar dacă promiţi că ţi-l gravezi în suflet şi îi arunci o privire din când în când. Eşti iubit. Poate nu de oameni, dar sigur de cineva care te veghează de departe şi nu te lasă să plângi fără ca, atunci când picurii săraţi încetează, să nu îţi dăruiască şi un curcubeu.

Fragmente


În timp ce îmi făceam bagajele azi m-am oprit în mijlocul camerei şi m-am uitat în jurul meu, la toate lucrurile întinse pe masă, pe jos şi pe canapea. M-am oprit din cautarea frenetică a unui pulover care avea chef sa se joace de-a v-ati ascunselea. Am ramas doar eu, în mijlocul unei camere în care se dădea o revoluţie, cu singura melodie din playlistul de la calculator.

Owaranai yoru ni negai wa hitotsu 
Hoshi no nai sora ni kagayaku hikari wo 
(În această noapte nesfârşită, am o singură dorinţă,
Ca o lumină să strălucească pe acest cer lipsit de stele.)

Şi am început să plâng, privind în ochi adevărul. Nu vreau să plec. Vreau să mai rămân cu ai mei, cu papagăliţa mea, în căsuţa mea, să dorm în pătuţul meu şi să fie mereu început de septembrie. Să ne aşezăm mereu seara la masă împreună şi să discutăm despre noi, despre ştiri, despre facultate, despre orice. Nu vreau să fiu în an terminal şi nu vreau să îmi dau licenţa.

S-a afişat azi orarul. Iar eu, din obişnuinţă, am intrat la anul doi să îl văd pe al meu. Când am realizat ce am făcut, am râs, dar ştiu acum că inima mea, de fapt, a scăpat o lacrimă. Vreau să fiu veşnic în anul doi, să nu am griji mai mari decât tema la Java sau proiectul la Tehnologii Web.

Şi uneori urăsc că sunt aşa, că mă ataşez de tot şi fiecare pas înainte mă doare din pricina lucrurilor pe care le las în urmă. Sufletul meu e fragmentat în bucăţele presărate în diverse locuri unde am fost, în sufletele persoanelor care îmi sunt dragi, în amintiri care nu mai trăiesc decât în trecut. Iar de fiecare dată când plec de undeva sau mă despart de cineva, las o părticică din mine în urmă. Şi doare, pentru că ştiu că nu o mai primesc înapoi, că nu mă mai pot întoarce la ea, nu în acelaşi timp, nu în aceleaşi circumstanţe şi nu cu aceleaşi persoane lângă mine.

Mă întreb ce se va întâmpla dacă vreodată rămân fără firimituri din mine pe care să le presar. Poate atunci voi muri. Sau poate se va dovedi că sufletul meu, prostuţ în iubirea lui faţă de orice, este infinit, deci se poate rupe în oricâte bucăţele este nevoie şi poate îndura oricâtă durere ar provoca asta, regenerându-se mereu cu câte un zâmbet timid prin ploaia de lacrimi.

Yuuki wo kudasai… 
(Te rog, dă-mi curajul tău.)

Contrast


M-a apucat depresia.

Şi am facut unul din lucrurile pe care le fac mereu în astfel de momente: am revazut AMV-urile lui kitty.

Da, dragă, tu. Unele chiar de mai multe ori.

Şi dupa asta m-a apucat şi mai tare depresia.

Ce ciudată sunt! Mă simt mai bine singură, dar câteodată mă apucă nevoia de a fi lângă oameni.

Iar toţi oamenii lângă care aş vrea să fiu sunt prea departe ca să îi pot atinge.

Aşa că ma duc să mă joc cu papagalul.

Săraca, cred că mă uraşte, poate pentru ea e un chin să vin atâta pe capul ei.

Seara, mă întind în pat în intuneric şi mă apucă plânsul.

Iar când îmi trece, mă şterg la ochi şi realizez, din nou, că mi-e mai bine singură.

People always leave.

Ploaie


„So you see right through me, am I really here? If I told you something, would you even care? Would you even dare?”

De ce fug oamenii de ploaie? Înţeleg când e furtună, dar când plouă liniştit, de ce fug de ea de parcă i-ar frige? Poate ploaia nu le vrea răul. Poate picăturile reci ştiu când ne simţim singuri şi cad pentru a ne acoperi cu mici sărutări ce compun o îmbrăţişare.

„So hushabye, my baby, you’re dreaming…”

Mergeam azi prin ploaie cu paşi mici, negrăbiţi. Nu simţeam nici frig, nici umezeală. Mă uitam la cei din jur, pitiţi sunt umbrele, sacoşe sau ce mai aveau, alergând spre adăpost. De ce? Nici măcar nu ploua tare. De ce ne e frică de ploaie? De ce avem impresia ca e ceva rău, ceva care ne răneşte? Oare ploaia nu se simte şi ea singură? Nu o doare când ne vede cum fugim de ea, lăsând-o să se sfărâme de asfalt?

„Carousels in the sky that we shape with our eyes… Under shade, silhouettes, casting shade, crying rain…”

Şi cum rămâne cu ploaia din noi? Când nori de furtună se adună peste sufletul nostru şi soarele nu-i nicăieri de găsit, nu devenim chiar noi ploaie? Când lacrimi fierbinţi apar fără să le putem opri, când ni se prelinge un tăvălug de tristeţe pe obraji, iar nimeni nu vede, nimeni nu e acolo ca să ne aline, nimănui nu îi pasă, nu suntem precum picăturile reci pe care le lăsăm să se zdrobească de pământ fără măcar să ne punem întrebarea dacă le doare?

„Is it really hurt that I feel or is it just the thought of you that’s killing me?”

Şi soarele meu unde-i? Nu-i. Nu mai străluceşte pe cerul meu. Nu se mai iveşte dintre nori după ploaie şi nu îmi mai dăruieşte niciun curcubeu. Am crezut că zăresc unul zilele trecute. Dar m-am înşelat. A fost un curcubeu fals, probabil o proiecţie a inimii mele fraiere. Eu nu mai am soare. Sunt doar ploaie.

„I get no sleep, this cuts too deep, that’s your mistake. And I just can’t go on. I’m breaking out, too tired to shout, that’s your mistake…”

În patru colţuri


I keep, keep thinking that it’s not goodbye
Keep on thinking it’s a time to fly
And this is how it feels
As we go on
We remember
All the times we
Had together
And as our lives change
From whatever
We will still be
Friends Forever…

Şi nu or să mai fie niciodată dimineţile în care pe jumătate adormiţi să căutăm un mijloc de transport spre liceu, nici vocea lui Vasi care să ne strige pe sub mustaţa-i căruntă să nu ne mai sprijinim în mâini capul ce ne pică de somn, nici vectorii cu care ne-a speriat diriga în prima zi de şcoală şi nici lista interminabilă de erori din ecranul bolnăvicios de albastru al dragului de C++. Şi niciodată nu o să mai alergăm pe holuri şi nu o să mai auzim glasuri zglobii de cnveişti, nu or să mai fie glumele din recreaţii şi nici temele făcute (a.k.a. copiate) în pauza mare, nici orele copios de amuzante cu domnul Popa sau profa de română.

Îmi va fi dor până şi de izul de clor al podelelor proaspăt spălate de doamna de serviciu, de coada interminabilă de la magazin, de ghiozdanul greu ca zece pietre de moară, de felul molatic cum se mişcă secundarul ceasului nostru galben în orele de chimie, de nopţile nedormite, de momentele „poetice” când ni se cerea să scoatem o foaie de hârtie, de zbârnâitul telefoanelor prin ore, de teancurile de foi xeroxate şi de bileţelele disperate cu datorii pe care tanti de la xerox le trimitea zilnic.

Şi niciodată nu o să ne mai spunem „’Neaţa!” sau „Ne vedem mâine!”, nu o să ne mai înghesuim în micuţa sală 16 de şaisprezece metri pătraţi, cum bine a punctat Florian, nu o să ne mai apropiem cu teamă de tablă, nu o să ne mai întrebăm (retoric) care mai este de serviciu.

Nu contest pe cei care au spus că nu am fost uniţi, poate chiar a fost aşa, dar pentru mine a fost cel mai frumos colectiv în care am fost vreodată şi atunci când a fost nevoie am reuşit să fim cu adevărat împreună. Aşa puţini câţi am rămas, cu bune şi cu rele, cu toane sau nu, cu zbierete sau voci timide, am fost un colectiv de nota 10.

Am reuşit să avem un banchet superb împreună, să ne distrăm fără să ne pese de absenţa dirigăi sau a altor profi, să lăsăm deoparte mici supărări şi să fim noi, fără inhibări, să ne facem micul număr artistic (scurt, dar de efect – „12A! 12A! 12A!”), să ciocnim un pahar în care ne-am pus toate amintirile frumoase şi cele mai sincere urări de succes pentru viitor cât mai frumos şi luminos.

Iar festivitatea de absolvire, când am devenit oficial absolvenţi de CNVA, a fost cea mai senină şi însorită zi de care am avut parte până acum, şi nu doar datorită vremii, ci graţie celor 21 de zâmbete largi care mi-au încălzit inima.

Sunt conştientă că nu am să las în urmă ceva notabil, că timpul o să mă şteargă treptat din inimile voastre, că viaţa o să ne ducă în colţuri îndepărtate de ţară şi chiar de lume şi să poate nu am să mai aud de mulţi dintre voi decât abia după cei zece ani până la acea reîntâlnire, când, pentru o clipă magică, o să redevenim aceeaşi elevi luminoşi şi frumoşi ce au fost odată în clasa a XII-a A. Tot ce sper este ca acolo undeva, într-un mic colţişor uitat al sufletului vostru, să păstraţi un sertăraş cu numele meu în care să nu se afle doar eternul „Ah, tocilara aia!”, ci şi o scânteie mică de ceva (orice) frumos rămas din mine. Îmi pare extrem de rău că micul meu carneţel roz nu a ajuns la toată lumea (e şi vina mea, mi-a venit ideea cam târziu), mi-ar fi plăcut să vă am pe toţi acolo, aproape de sufletul meu. Dar oricum veţi fi vii în mine şi am să vă iubesc mereu la fel ca acum, căci în aceşti patru ani, poate fără să vreţi şi fără să ştiţi, aţi fost raţiunea mea de a fi, singurul motiv pentru care reuşeam să trec peste tot ce era greu. Cu voi nu m-am simţit niciodată singură, aţi fost surorile şi frăţiorul pe care nu i-am avut niciodată şi vă iubesc, copii frumoşi, vă iubesc! Aşa în felul meu mic, stângaci şi naiv. Ţin să vă las o mică vorbă fiecăruia. E momentul în care să ne scuturăm de tot ce a fost neplăcut şi să gravăm în amintire doar ceea ce ne-a făcut fericiţi şi ne-a încălzit inima.

Ancuţa – Ştiu că primul lucru care m-a impresionat la tine au fost ochii aia superb de albaştri, atât de clari, atât de sinceri, atât de senini. Nu ştiu cum poţi mereu să fii aşa calmă şi liniştită, cum poţi trece peste toate obstacolele fără să te macini prea mult şi mergând pe principiul „Ce-o fi, o fi!”. Te invidiez şi te admir pentru asta şi mi-a făcut o enormă plăcere să îmi fii colegă de bancă anul acesta.

Nico – A fost o surpriză foarte plăcută să te reîntâlnesc şi să fim din nou colege, cu toate că nu mai ţin minte prea multe de la grădiniţă (poate doar dansul acela cu păpuşi imortalizat într-o fotografie). Pentru mine eşti un model de străduinţă şi perseverenţă, o persoană care mereu luptă pentru ceea ce vrea, care nu se sfiieşte să spună tare ce nu îi convine, păstrându-şi totodată calmul şi modestia. Îmi place să râd cu tine, mă faci să mă simt mereu eliberată şi gata să înfrunt orice.

Diana – Singurul motiv pentru care regret lipsa orelor de desen este că nu pot să îţi mai văd frumoasele imagini pe care degetele tale le făureau din câteva simple culori. Oricum, ai fost mereu o prezenţă plăcută şi stilată, care poate nu te dădea pe spate, dar în mod sigur lăsa un gust plăcut în urmă. Mă bucur de fiecare dată când îţi văd zâmbetul mare şi senin, nici nu ştii cât mă încântă absenţa acelor statusuri ce mai că îmi frângeau mie inima pe care le aveai odată. Eşti o persoană deosebită, meriţi o viaţă cu ploi de surâsuri cât mai dese.

Alexandra (a.k.a. Pisi) – Micuţă şi timidă, dar totuşi cu un şarm aparte, aşa te vedeam la început. Te-ai schimbat (în bine, evident), dar încă mai ai alura aceea misterioasă, nedefinitul acela ce te face specială. Nu vorbeşti mult, dar când spui ceva, o spui clar şi bine. Îmi place să te vad mai sigură pe tine, mai matură şi, totodată, aceeaşi copiliţă. Să ştii că eşti frumos tare, copilule!

Iulica – Vai, ia spune tu, Iulica, cine o să îţi mai dea ţie peste mână când îţi rozi unghiile în oră, cine o să îţi mai şteargă fruntea de corector, cine o să îţi mai aranjeze părul zburlit de vântul de dimineaţă, cine o să mai strâmbe din nas când scoţi sticluţa de cafea imediat ce ai ajuns în bancă şi o să strige sus şi tare că ea nu o să bea aşa ceva niciodată de fiecare dată când încerci să o îmbii? Dar mai ales, cine o să îţi explice exerciţiul la mate cu un ţignal ce mai că sparge neoanele din clasă (nu, e clar că meseria de profesor nu e pentru mine)? Cu siguranţă nu o să mai fiu eu. Sper totuşi să existe cineva pe planeta asta care să te dezveţe de ros unghii, ca eu una am capitulat şi îmi accept înfrângerea. Şi poate la facultate ai să înveţi ceva ce nu ai reuşit în tot liceul: dacă faci dublu-click pe iconiţa de messenger, se deschide (nu, nu te mint, cross my heart). Lăsând gluma la o parte, mai dă şi tu un semn de viaţă de acum în acolo ;) (şi să fie des, foarte des).

Andreea – Ţii minte ce ţi-a zis Moşul într-a zecea, nu? Să nu mai văd vreo mutriţă tristă că ne supărăm şi te tăiem de pe lista de Crăciun. Viaţa e prea scurtă ca să o consumi într-un moment de supărare. Caută mereu în tine acel zâmbet frumos pe care ştiu că îl ai, vioiciunea molipsitoare, umorul care mereu ne dă pe toţi pe spate. Pe scurt, fii o divă, căci ştiu că poţi! Ţine minte, the sky’s the limit, baby! ;)

Paty – Nu te-am întrebat niciodată, dar într-a noua era cumva vreo competiţie care ajunge prima la şcoală? Pentru că dacă era, atunci afirm triumfătoare că te-am bătut :) . Nu am să uit niciodată vara de după clasa a noua şi nici toate celelalte momente, am să le găsesc mereu când deschid „Pe aripile vântului” şi simt parfumul prezenţei tale care mă ia în braţe sincer şi delicat ca în prima zi. Te iubesc, copilul meu scump şi creţ, şi te aştept mereu în vizită la Iaşi, să luăm împreună la asalt toate librăriile de acolo, să ne oprim la o ceaşcă de ceai (nu beau cafea, refuz fără drept de apel) şi nu numai.

Dănuţa – Cine te-a zis că vorbeşti mult, te-a minţit crunt. Mie cel puţin îmi face mare plăcere să te ascult, pentru că ştiu că, odată cu fiecare cuvânt, mi se destăinuie ori ceva foarte amuzant ori ceva extrem de interesant. Mori stricate sunt cei care vorbesc fără rost, tu eşti mult mai mult de atât. Eşti colega din spate spre care mă întorc mereu, voluntar sau nu, căci aura ta atrage ca un magnet şi dăruieşte în schimb zâmbete şi optimism.

Iuliana – Zice o vorbă că cei din urmă vor fi cei dintâi. Poate nu s-a adeverit încă, dar ai tot timpul din lume să se petreacă şi asta. Căci sunt sigură că, la un moment dat, vei fi prioritatea numărul 1 a unei persoane care să te merite şi care să ştie să tacă când guriţa ta mare o ia razna şi să vorbească atunci când faci o pauză să mai răsufli. Şi aştept invitaţie la nunta cu Diana ;) .

Onuţa – De un lucru sunt sigură: nu o să îmi mai ţină nimeni capac la baschet de acum în acolo ;) . Să fii mereu la fel de zâmbitoare, la fel de copil, la fel de puternică şi încrezătoare. Şi, oriunde te duci, să le dai tuturor peste nas şi să fii şefă de promoţie get-beget, pentru că meriţi!

Gigi – What’s new, pussycat? :P E clar că nu am să uit niciodată acest cântec pentru că nu am să te uit pe tine: mereu copilăroasă, zâmbitoare, caldă, dulcică şi naivă într-un mod cât se poate de inocent. Ai fost inima clasei, veselia noastră, mica rază de soare care se strecura chiar şi printre cei mai groşi nori ai temelor, testelor şi tezelor interminabile. Poate ne întâlnim la un baschet cândva, mi-ar face mare plăcere.

Alex – Cârcotaşă nu, e extrem spus, dar ştiu că mereu ai avut un punct de vedere bine înrădăcinat în orice problemă şi nu ţi-e teamă să îţi aperi ideile, mai ales când ştii că ai dreptate şi crezi în tine. Mi-a plăcut să te am aproape, să fim colege de bancă sau doar vecine de bancă, să vorbim despre House când orele de fizică deveneau prea plictisitoare, să împărtăşim toate frustrările şi bucuriile existenţei de cnveist.

Flo – Şi, ia zi, e greu între 20 de fete? Recunoaşte că ţi-a plăcut, pungaşule :P . Mărturisesc că, la început, a fost ciudat să fiu în bancă lângă un băiat. Nu că n-aş mai fi fost din clasa I, nu cred că avea legătură, dar mereu mi-a fost greu să relaţionez pe picior de egal cu un reprezentant al sexului opus, de teamă ca modul de exprimare să nu îmi fie înţeles greşit. Dar până la urmă am reuşit să scap de încordare şi să descopăr ce coleg minunat am avut alături în toţi aceşti ani. Ce să mai, ai fost un cocoşel beton, Floricel ;).

Ştefi (a.k.a. Pisi II) – Era mereu în pauze un glas clar care răsuna deasupra celorlalte, un râset spontan, un protest vehement sau o melodie fredonată fără griji. Ah, da, era Ştefi. Poate urechiuşa ta bolnăvioară nu a apucat să audă cât de mult te stimez, dar îţi spun acum că tu şi pisi eraţi deliciul meu din fiecare pauză, mereu mă bine-dispuneai sau mă puneai pe gânduri asupra anumitor lucruri. Viitoare doamnă farmacistă, aveţi respectul meu.

Rodica – Mereu pe fugă, mereu râzând, mereu relaxată, mereu cu o glumă bună pe buze. Aşa a rămas Rodica în mintea mea. O doză de prospeţime şi voie bună în fiecare dimineaţă. A, şi cu un talent extraordinar la desen şi nişte mişcări incredibile pe terenul de baschet. Nici nu cred că e nevoie să îţi urez succes mai departe, sunt sigură că, oricând vei mai arunca vreo minge, va trece mereu prin inel şi va face plasa coşului să tremure.

Oana – Te admir pentru curajul de a apuca mereu taurul de coarne şi nu de a fugi din calea lui, cum am făcut eu mereu. Eşti tot ceea ce nu aş putea fi niciodată, deşi mă străduiesc, pentru că e o mare diferenţă între îndrăzneala şi vitejia înnăscută şi cea construită pe parcurs. Eşti de pe acum o persoană de succes şi o să ai lumea la picioare, sunt sigură de asta.

Marie (franţuzit ca să fie o diferenţiere între cele două Marii) – Am citit cu mare emoţie şi plăcere rândurile din carneţel, dar nu am ştiut cum să îţi răspund, nu cred că există cuvinte îndeajuns de puternice să mulţumească pentru toate gândurile acelea frumoase. Mă bucură mult că ne-a unit franceza, ai să ocupi, alături de ea, un loc aparte în inima mea. Şi nu am uitat că m-ai susţinut în acea seară de vineri la cercul de franceză în ceea ce priveşte compunerea mea despre Mircea Badea. Sper ca, peste ani, să îmi arăţi multe poze în care să fii alături de un francez chipeş, cu mulţi prichindei alergând în jurul vostru. Şi să îmi împărtăşeşti şi tu din scrierile tale frumoase şi pline de talent, incomparabile cu cele modeste ale mele. Promit că am să îl lecturez pe domnul Le Clezio, sunt sigură că îmi va plăcea. Versurile acelea din La Oreja de Van Gogh m-au înmuiat complet, erau din două din piesele mele preferate. Permite-mi să răspund la fel:

Y sólo quedarán los buenos momentos de ayer
Que fueron de los dos y hoy sólo quiero creer
Que recordarás las tardes de invierno por Madrid
(Galati, în cazul nostru)
Las noches enteras sin dormir (o, da)
La vida pasaba y yo sentía que me iba a morir de amor (pentru fizică, evident)
Al verte esperando en mi portal
Sentado en el suelo sin pensar
Que puedes contar conmigo.
(oricând ;) )

Laura – Laura, hai la tablă! Te rog, chiar insist. Varianta 60, subiectul III :P Nu, stai liniştită, glumeam, nu a venit niciun extraterestru să mă schimbe brusc în Duma. Încă mai am părul lung, nu fac nicio rocadă, iar covorul de sub tălpile mele nu e bătătorit, deci cred că e ok, mai am şanse să mă cruţe nenea acela verde cu antenuţe din geam. Mereu simplă şi delicată, cu o dulceaţă aparte, ai fost o colegă pe care mi-a fost tare drag să o am alături. Dublet Pal-Stan/ Stan-Pal sau nu, aţi fost primele din clasă de care m-am ataşat şi nu am să uit niciodată cum ne confunda profa de română pe noi două şi pe Andreea care stătea în spatele meu. Momente epice, ce mai ;) .

Maria – Primul lucru care îmi vine în minte acum e cât de dulce reacţionai de fiecare dată când cineva îţi scria greşit numele pe vreo listă. Ei, lasă, asta arată că eşti specială şi că e nevoie de mai mult decât o singură privire pentru ca omul să te cunoască aşa cum eşti în realitate. Eşti ceea ce este definit drept „toc cui şi minte brici”, mică, dar mare prin forţa ta interioară, cea care mă mai scotea şi pe mine din buclucuri la informatică şi matematică, o fată frumoasă, plăcută şi inteligentă, o bună colegă şi companioană. Ţin pumnii strânşi pentru mult-doritul 9,80 la mate (yes, you can ;) ).

Andruţ – Nu ştiu de ce când mă gândesc la tine văd mov în faţa ochilor, poate pentru că te-am văzut de multe ori îmbrăcată astfel sau poate pentru că te prinde culoarea foarte bine. Nu puteam să nu pufnesc în râs de fiecare dată când imitai cu o acurateţe aproape iritantă acel „Fată, ce-ai?” prin pauze. Îmi place de tine că faci din tot ce e mai greu o glumă şi încasezi până şi loviturile puternice cu zâmbetul acela larg şi frumos pe chip. Să rămâi mereu aşa veselă, dinamică şi încrezătoare.

Catalogul s-a strigat pentru ultima oară, au fost încheiate ultimele medii, au fost numărate ultimele absenţe. Copertele sale s-au închis cu un sunet surd, spre a nu se deschide decât peste zece ani. Urmează momentul final, pe care îl tot amân, poate pentru că e două dimineaţa şi tot scriu de trei ore bune, poate pentru că am înşirat patru pagini în Word şi plâng încontinuu de la al doilea rând bătut la tastatură, poate pentru că nu mai am batiste de udat sau poate pentru că pur şi simplu încă nu vreau să accept că s-a terminat, că nu va mai fi din nou alt orar, alt semestru, alte note, alte teze, alte ore, alte pauze alături de voi. E bine totuşi că vărs toate aceste lacrimi pe care le-am ţinut în mine până acum doar în faţa micului meu monitor, dacă ar fi fost de faţă cu voi nu m-aş mai putea opri şi v-aş întrista pe toţi. Dacă, peste ani, vedeţi un mesaj pe mess sau pe mail de la un nume care vă sună cunoscut, dar nu ştiţi de unde să îl luaţi, atunci să ştiţi că sunt eu, un eu care moare de dorul vostru şi vrea să ştie ce oameni frumoşi aţi ajuns. Între timp, în urma noastră rămâne o mică pălărie în patru colţuri aruncată în aer, trimiţând în toate cele patru zări speranţa unui nou început cât mai luminos…

We won’t say our goodbyes you know it’s better that way
We won’t break, we won’t die, it’s just a moment of change…

Martie


E martie, iar soarele îşi întinde leneş razele pe pământul crăpat de îngheţul din ultimele zile de iarnă. Îmi scârţie sub tălpi acele de gheaţă ale fricii, ale neputinţei, ale incertitudinii. Zbor, dar nu ştiu cât mă mai ţin aripile. Nu ştiu când vor obosi şi mă vor lăsa, senine, să mă prăbuşesc. Nu mai am timp să mă pierd în mine şi să mă regăsesc de fiecare dată în ochii tăi blânzi. Nu mai am putere să ţin timpul în loc, să opresc nisipul să se scurgă din clepsidră. Mâinile imi sunt prea nătânge şi slabe ca să o poată roti, să dea timpul înapoi şi să mă întorc, aşa cum o fac mereu în vis, în acea zi de vară când tot ce îmi puteam dori era lângă mine şi mă strângea timid de mână pentru prima dată. Aş retrăi acele clipe de o mie de ori, ţi-aş sări în fiecare secundă în braţe şi, îmbătându-mă cu propriile mele lacrimi, aş lăsa să-mi scape un „Te iubesc” brut, nefiltrat de iţele raţiunii. Aş vrea să decupez acest moment din calea timpului, să nu îl las să trească de-a valma peste el. Să împletim împreună o sfoară cu roşu şi alb de care să îmi atârn sufletul şi să mă prefac într-un mărţişor prins cu un bold de aur lângă inima ta caldă. Să nu mă dai jos nicidată, chiar dacă trece martie şi vin, fără sfială, aprilie, mai, iunie… Fură-mă şi închide-mă în tine. Oh, timp, te rog, opreşte-te…

Eu? Cine sunt eu?


Nimeni… Nimic… Sunt un vid plin cu goluri şi bube ce mustesc de noroi şi singurul lucru pe care îl fac e să îi murdăresc şi pe ceilalţi, în incercarea stupidă de a-i iubi. Cine-a spus ca am eu dreptul sa pretind că iubesc? Ceea ce dau eu nu e iubire, e doar o imitaţie de lut ieftin a unei perfecţiuni de porţelan. Nu am să ajung niciodată la acel nivel suprem, nu când ploaia îmi topeşte de fiecare dată încercările. Şi e doar vina mea, pentru că nu le adăpostesc cu sufletul de stropii ei acizi şi nemiloşi. Căci mi-e frică. Sunt o laşă, o fricoasă. Sunt un bebe, aşa e, aveţi dreptate. Şi niciodată nu am să cresc şi nu am să mă maturizez în aşa fel încât să vă merit pe voi toţi, care mă iubiţi atăt de mult. Încerc să fac ce e mai bine pentru toţi, dar când clădesc într-o parte, se surpă în cealaltă şi niciodată nu am să termin această clădire. Poate dacă apare un Manole să mă zidească ca pe Ana, lucrurile vor fi mai bine. Lumea ar fi mai frumoasă şi mai bună. Da, dacă eu nu aş fi, nu aţi avea de ce să plângeţi. Nu merit să mă trezesc din somn şi să mă bucur de razele soarelui, de răcoarea dimineţii şi de toate minunile care mă înconjoară, n-am facut nimic ca să le merit. Dacă toate relele lumii s-ar abate asupra mea recunosc că aş plânge, dar mi-aş ridica ochii spre Dumnezeu şi aş striga din toţi rărunchii: „Mulţumesc, Doamne, merit!”. Eu?! Cine naiba sunt eu?