Nijikon 2011


IMG_8762-1A trecut o săptămână de la Nijikon 2011 şi încă mi se pare ireală repeziciunea cu care s-au strecurat aceste zile pe lângă mine. Se pare că timpul suferă nişte transformări bizare. De la Otaku Fest şi până la Nijikon pare că nu mai trece odată, că weekendul 22-23 octombrie e de neatins, două zile care promit atât de multe şi se lasă aşteptate. Când acele ce măsoară timpul ajung în sfârşit la ele, o iau razna şi încep să galopeze, astfel că nici nu îţi dai seama când se face seară şi trebuie să pleci. Iar după încheierea celei de-a doua zi, se opresc un pic să ia o gură de aer, dar continuă să se mişte mult prea repede. Astfel că abia azi, la 168 de ore depărtare de momentele când încă mai pregăteam standul Anime-Mania/Chibi.ro/Mangazen pentru vizitatorii ce aveau să vină, îmi găsesc şi eu răgaz prin goana secundelor să scriu ce a însemnat Nijikon 2011 pentru mine.

Pentru început, nu pot să nu mă gândesc la Nijikon 2010 şi să nu fac oarece comparaţii. Atunci am ajuns în Bucureşti sâmbătă pe la ora 13. A venit AndreiDBZ să mă ia de la gară cu maşina (pentru că eu, care nu mai fusesem în Bucureşti de la 12 ani, evident că nu m-aş fi descurcat de una singură). Când am ajuns la Palatul Copiilor m-a uimit lumea care se înfăţişa în faţa ochilor mei, oameni drăguţi aduşi la un loc de aceeaşi pasiune, cosplayeri entuziaşti şi foarte „in character”, standuri pline cu tot felul de lucruri care îţi luau ochii, proiecţiile şi concursurile din sala de spectacole, Kitty care era Taiga pe atunci şi mă întâmpina cu al ei caracteristic avânt copilăresc. Multe persoane pe care le ştiam doar după nick au căpătat un chip şi un glas atunci. Şi a trecut mult prea repede, mai ales că a doua zi a trebuit să plec pe la 15 ca să prind trenul.

Anul acesta m-am bucurat să regăsesc aceeaşi lume frumoasă şi, într-un fel sau altul, magică de anul trecut. Doar că acum am avut şi eu o bucăţică de contribuţie la crearea ei. Am fost participant şi zău că nu am mai făcut nimic până acum care să mă ţină trează noaptea şi în picioare aproape 12 ore şi care să lase în urmă atâta satisfacţie.

Am ajuns în Bucureşti vineri, pe la ora 22, după o călătorie mult prea lungă de şapte ore jumătate cu trenul. Am dormit cel mult trei ore în noaptea aceea. Am ales cam jumătate din imaginile pentru joculeţul de memorie şi am lipit petalele roz pe bannerul de la stand. Această din urmă activitate mi-a luat extrem de mult, chiar dacă am încercat să mă grăbesc. Sper că a fost apreciată de măcar o persoană, eu sunt mai mult decât mulţumită de ce mi-a ieşit.

IMG_8795-1Sâmbătă dimineaţă, cel mai greu a fost cu aranjarea standului. Pare puţin de făcut când priveşti din afară, dar sunt atât de multe lucruri mici care cer timp. Am lipit hârtie albă pe mese, am lipit bannerul în spate (de mai multe ori, chiar, pentru că scotchul trădător ne-a lăsat la greu şi a căzut de câteva ori), am pus AMV-uri, am aranjat lucrurile pe panouri şi pe mese şi, după ce am mâncat multe ouă Kinder pentru a face rost de gălbenuşul galben din ele, am făcut şi bileţelele pentru tombolă. De la ora 10, când s-a dat drumul vizitatorilor, totul a mers pe un repede înainte ameţitor. M-am întâlnit cu câteva persoane (Raluca, Small-Lady, Dreamy), m-am plimbat de câteva ori şi pe la alte standuri împreună cu Kitty (care era oprită odată la doi paşi de persoane care vroiau poză cu ea – pentru că erai superbă, my kitty :*).

Dar în majoritatea timpului am stat la stand şi am ajutat la tombolă sau am îndrumat persoanele care vroiau să facă testul de memorie pentru concursul cu Nega Sheep. E aşa un sentiment drăguţ când vezi pe cineva cu foaia în mână că se apropie nesigur, neştiind unde să se uite şi pe cine să întrebe, iar apoi, după ce îi explici ce şi cum, se luminează la faţă şi încearcă să treacă proba. Deja după vreo câţiva nici nu mai aşteptam să întrebe ei, îi chemam direct la laptop să facă joculeţul. Nici nu găsesc cuvinte să exprim cât de mult au însemnat zâmbetele lor după ce terminau şi acel „Mulţumesc” pe care îl primeam după ce le dădeam bucăţica de pergament. Mă bucur că jocul lui Kratozz a avut atât de mult succes, îmi creştea inima să le văd entuziasmul. Uneori s-a făcut şi coadă la noi la stand pentru asta.

După obişnuitele întârzieri şi amânări (singurul lucru care m-a deranjat anul acesta), a început şi concursul de cosplay. A fost frumos, felicitări tuturor care au avut curajul să urce pe scenă! Atâta doar mi-a părut rău că au fost mult mai puţine persoane în comparaţie cu anul trecut, aş fi vrut să admir mai multe personaje. Primii trei şi-au meritat locurile, felicitări din nou! *bows* M-am bucurat când au strigat-o pe Kitty şi m-am speriat când vedeam că nu mai apare să îşi ia premiul, mă gândeam că ar fi extrem de păcat să nu se bucure de momentul acela. Bravo, my kitty! Cum ziceam, ai fost superbă. Când te-am văzut prima dată nici nu ştiam ce să admir mai întâi la tine.

După-amiază spre seară a fost mai liber, majoritatea au plecat acasă după cosplay. Am stat până aproape de ora 20, apoi am mers cu Bebe acasă. După ce am mâncat ceva pe fugă, ne-am întins în pat şi am adormit imediat. Abia atunci am realizat cât de obosită eram, de fapt. Dar, cât am fost Niji, n-am simţit deloc. Probabil are de-a face cu acel strop de magie de care menţionasem la început. Acesta e semn că m-am distrat pe cinste.

Duminică nu a mai fost la fel de greu cu pregătirile, a trebuit doar să mai aranjăm puţin şi să lipim la loc bannerul, de data asta cu de vreo patru ori mai mult scotch, ca să stea bine. Şi aşa n-a mai căzut :D Un lucru frumos pe care nu l-am menţionat şi l-am păstrat pentru impresiile de a doua zi a fost numărul de oameni care se opreau la noi la stand să admire AMV-urile pe care le proiectam. Cu unii chiar am intrat în vorbă şi din „Cum se cheamă animeul?”, „Ce melodie e asta?”, „Vreau şi eu AMV-ul!” am ajuns şi la discuţii mai lungi care mi-au făcut mare plăcere, având în vedere că, în general, vorbesc doar cu Kitty despre lucrurile astea.

Eh, şi partea cea mai frumoasă a zilei (pentru mine), a fost concursul de AMV. Care a început şi el cu întârziere, dar eh, ce să-i faci, se întâmplă. Mai întâi au fost prezentate câteva AMV-uri în afara concursului, printre care şi al meu „Where butterflies never die”. A fost un moment extrem de emoţionant, simţeam că mă descompun în lacrimi. Noroc că era Kitty acolo şi m-a ţinut strâns de mână, lucru care m-a făcut să îmi revin şi să mă bucur de moment. Iar la final m-au aplaudat. Pe mine, pe micuţa de mine care încă mai am mult de învăţat, m-au apreciat îndeajuns încât să îmi proiecteze AMV-ul, iar publicului i-a plăcut îndeajuns de mult încât să aplaude – cele din afara concursului nu au fost toate aplaudate. Nu cred că există bucurie mai mare pentru un editor decât asta. Evident, de ce să fiu ipocrită, mi-aş fi dorit să intru în top, dar daca n-a fost să fie, asta e. Mereu există data viitoare, mereu există loc de mai bine.

IMG_8929-1

Aşa gândeam la momentul respectiv. Apoi Kitty mi-a zis că poate am intrat în top cu celălalt AMV, iar luminiţa mică a unei speranţe s-a născut în mine. Dar nu vroiam să mă agăţ de ea, nu vroiam să îmi fac astfel de aşteptări pentru ca apoi să fiu dezamăgită. Şi, în plus, mi se părea prea mândru din partea mea să am astfel de pretenţii, pentru că ştiu că am multe de îmbunătăţit. Undeva pe la locul al şaptelea din top mi-am zis clar că n-are cum să fiu şi eu pe acolo, deja se trecuse în prima jumătate. Aşa că am continuat să îi admir şi să îi aplaud pe alţii.

Pentru ca după ecranul negru cu cifra 5 pe el să înceapă ceva mult prea cunoscut mie, ceva care a pornit dintr-o inspiraţie extrem de norocoasă de moment, ceva care s-a vrut a fi mai mult un prim exerciţiu în Sony Vegas. Era munca mea, AMV-ul la care am plâns atât în timp ce îl făceam pentru că fiecare poveste de acolo însemna atât de mult pentru mine. M-am făcut mică în scaun şi am plâns cu lacrimi discrete, cât să nu mi se înceţoşeze privirea ca să îl pot admira în toată splendoarea pe marele ecran. Şi acum mă emoţionez când îmi amintesc. Mai mult de atât nici nu pot cere. Mi-a fost apreciată, proiectată şi aplaudată munca. Vă mulţumesc.

IMG_8936-1

Imediat după aceea, a început concursul de reprezentaţii şi a fost foarte distractiv, am râs la foarte multe scenete. Am prins şi o bucată de stand-up înainte de anunţarea câştigătorilor şi m-am întâlnit cu Tessa (şi i-am zis greşit ce loc a luat la AMV, din cauză că emoţiile mi-au distorsionat amintirile, îmi cer scuze din nou *ashamed of herself*). Ca şi în prima zi, s-a lăsat linişte apoi. Dar mai erau câţiva omuleţi care încercau la Nega Sheep şi mi-a fost mai mare dragul de ei, că se distrau până şi în ultimul ceas. Am schimbat două vorbe şi cu MisaPyon şi mi-a făcut plăcere, o ştiam după nume de ceva timp. M-am dus şi eu la spartul târgului la etaj şi am avut norocul să îmi iau o gentuţă cu Code Geass la doar 50 de lei ^^

Pe la 20 a urmat distracţia cu strânsul lucrurilor, dar, în ciuda faptului că eram frânţi, ne-am mişcat destul de repede. Ne-a ajutat Kratozz să le ducem acasă (mulţumim!) şi, după ceva mâncare şi scurte discuţii, a urmat somnicul dulce. Nici nu mi-am dat seama când s-a făcut dimineaţă şi a trebui să plec la gară. Iar când trenul a plecat, am privit înapoi şi m-am gândit: „Şi uite cum au reuşit două zile să treacă precum cinci minute. Într-adevăr zboară timpul când te distrezi.” Acum nu îmi rămâne decât să aştept Otaku Festival, în speranţa că zvonurile cum că nu s-ar mai face sunt false. Oricum, concluzia e ca Nijikon 2011 ruled! :D

IMG_8999-1 IMG_8995-1

Anunțuri

Nijikon 2010


Ah, în sfârşit am şi eu câteva clipe libere ca să scriu ceva mai elaborat despre ce a însemnat Nijikon 2010 pentru mine. A fost prima dată când am mers, aşa că mă declar foarte mulţumită de ce am găsit. Am mai auzit persoane plângându-se de una sau de alta, but I really can’t fiind anything disagreeable, I loved it too much XD. Am mers doar la concursul de cosplay din prima zi şi la cel de AMV and yeah, poate ca jurizarea mi-a fost şi nu prea pe plac, dar nu am pretenţia să îmi consider opiniile personale la loc de standard, aşa că trecem peste asta.

Pozele pe care le-am făcut sunt aici. Am rămas surprinsă când am ajuns acasă şi am văzut ca făcusem peste 100 de poze, parca tot mi se păreau puţine şi aş mai fi vrut.

Oameni mulţi şi drăguţi, atât cei de la standuri, cât şi vizitatorii. Rar am avut ocazia să merg în locuri în care toţi să fie aşa deschişi şi prietenoşi. Niciodată n-am mai văzut atâta merchandise la un loc, I was like „Aaargh, I want them all!!!”. Nu am calculat cat am cheltuit, dar, judecând după restul care mi-a rămas, ies cam 200 ron (puţin peste cat anticipasem, but eh… it was worth it; I’ll just starve for a week and everything will be all right :P ). Ca tot veni vorba de asta, mâncarea japoneza a fost foarte bună, loved the sushi, iar cele care se ocupau de stand au fost tare de treabă. Pe ultima sută de metri m-am jucat puţin cu un papercraft, dar n-a ieşit aşa bine pentru ca, pe lângă lipsa de experienţă, mă şi grăbeam. Am întâlnit foarte mulţi oameni drăguşi şi mi-a făcut mare plăcere să îi cunosc. A fost frumos şi, totodată, puţin ciudat să mă simt ca printre prieteni vechi când era prima dată când îi vedeam, but I loved the feeling.

And here’s what I’ve got:

Onigiri-san şi Celty s-au împrietenit în cele 7 ore cu trenul în care au împărţit aceeaşi sacoşă şi acum stau fericiţi lângă calendarul de anul trecut

Scumpa de Mokona îi tine companie telefonului meu

Insignele lui Yume_no_Hime :love:

Stickers, semne de carte, carticica cu Manga Made in RO
IMG_6145 IMG_6146

Sacoşica cu Lupin III

And behold, a wall full of amazing posters. Cand l-am văzut pe cel cu Legend of Zelda era să fac atac de cord de fericire (my Link fan heart was overjoyed). Iar cel cu Yuki si Maki l-am pus strategic lângă pernă, să îmi fie cel mai aproape. Dar, evident, cel mai frumos e posterul Alexielei din mijloc, I was like *drool drool* when I first saw it.

Well, that’s about it. M-am simţit foarte bine. Sper să mai repet experienţa şi cu altă ocazie.

PS: Anime-Mania a avut cel mai drăguţ stand. Că aşa zic eu :P .