Protejat: Ieri. Azi. Mâine


Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza te rog să introduci parola mai jos:

Reclame

Şşşt…


Şşşt… Hai să nu ne mai împiedicăm de cuvinte şi să nu ne poticnim în întorsături de fraze. Vorbeşte-mi cu braţele ce mă strâng cu dulceaţă, cu buzele care îmi mângâie obrazul, cu parfumul pielii tale care mă topeşte încet-încet… Te rog, nu te sfii, ascunde-mă sub carnea ta moale şi nu-mi mai da drumul niciodată. Tremuri… de ce tremuri? Nu, nu-ţi fie teamă. Şşşt… Hai să pariem că n-o să mai răsară soarele. Da, ştiu, sună ca o prostie… Dar hai să ne amăgim, preţ de o clipă, că noaptea o să înghită tot şi o să rămânem doar noi, aninaţi de o ramură a spiralei infinitului. Să o împletim cu firul albastru al lacrimilor, cel roşu al sărutărilor şi cel alb al purităţi şi să creăm o iubire eternă, doar pentru noi doi.

Hai să ne înfăşurăm în această sfoară magică şi să ne pierdem din timp şi spaţiu, să avem locşorul nostru separat, unde nici măcar răsăritul să nu ne mai poată despărţi. Să mutăm stelele şi să creăm o constelaţie cu numele nostru, să ţopăim din planetă în planetă până ajungem în centrul ei şi să putem exclama: „Uite, noi suntem universul!” .

Te gândeşti că ai să mă pierzi… Baka… Nu ai să mă pierzi niciodată. Ba nu, nu ai să mă pierzi. De ce nu mă crezi când îţi spun? Cum să mă pierzi, cum aş putea să fug? Nu vezi tu că sunt în pieptul tău şi că nu pot şi nici nu vreau să ies? Şi, atât timp cât nu mă dai afară, acolo am să rămân, prizonieră din proprie voinţă a coastelor tale, cu capul sprijinit de inima ta caldă ce bate pe ritmul silabelor numelui meu. Da, aici stau. Şşşt… Te iubesc, baka…

Martie


E martie, iar soarele îşi întinde leneş razele pe pământul crăpat de îngheţul din ultimele zile de iarnă. Îmi scârţie sub tălpi acele de gheaţă ale fricii, ale neputinţei, ale incertitudinii. Zbor, dar nu ştiu cât mă mai ţin aripile. Nu ştiu când vor obosi şi mă vor lăsa, senine, să mă prăbuşesc. Nu mai am timp să mă pierd în mine şi să mă regăsesc de fiecare dată în ochii tăi blânzi. Nu mai am putere să ţin timpul în loc, să opresc nisipul să se scurgă din clepsidră. Mâinile imi sunt prea nătânge şi slabe ca să o poată roti, să dea timpul înapoi şi să mă întorc, aşa cum o fac mereu în vis, în acea zi de vară când tot ce îmi puteam dori era lângă mine şi mă strângea timid de mână pentru prima dată. Aş retrăi acele clipe de o mie de ori, ţi-aş sări în fiecare secundă în braţe şi, îmbătându-mă cu propriile mele lacrimi, aş lăsa să-mi scape un „Te iubesc” brut, nefiltrat de iţele raţiunii. Aş vrea să decupez acest moment din calea timpului, să nu îl las să trească de-a valma peste el. Să împletim împreună o sfoară cu roşu şi alb de care să îmi atârn sufletul şi să mă prefac într-un mărţişor prins cu un bold de aur lângă inima ta caldă. Să nu mă dai jos nicidată, chiar dacă trece martie şi vin, fără sfială, aprilie, mai, iunie… Fură-mă şi închide-mă în tine. Oh, timp, te rog, opreşte-te…

Văl


Şi poate pânza ce o am drept piele e mult prea firavă şi subţire ca să ţină între firişoarele ei acest oţel topit ce-mi curge din inimă şi care, în fiecare picătură ce fierbe şi se sparge în bule ca de săpun, strigă numele tău. Şi meriţi să îţi dezvălui totul, să îţi dau voie să desfaci cu dragoste mătasea trupului meu, căutând esenţa fiinţei mele în fiecare sărut, în fiecare îmbrăţişare. Şi da, ea tremură de fiorul dorinţei atunci când răsuflarea ta caldă alunecă accidental pe suprafaţa sa subţire.

Şi, totuşi, raţiunea e mai puternică decât acest sentiment, de altfel sincer. Dacă ai da la o parte învelişul meu carnal, oare ce ai găsi? O floare rară, ce înfloreşte o singură dată pe parcursul unei vieţi şi a cărei lumină, odată ce a dăruit-o ochilor unei inimii, nicio alta nu o poate vedea? Un mic miracol latent, ce se va revărsa peste sufletul meu, determinând prefacerea fetiţei fricoase într-o femeie deplină?

Nu. Acolo nu e decât o mică gaură neagră, ce absoarbe toate frustrările, lacrimile şi durerile pe care mi-am impus să nu le simt, să nu le plâng, să nu le arăt. Sunt pierdută pe un câmp sălbatic şi nu reuşesc să găsesc cărarea care să mă ducă acasă. În schimb, mii de mărăcini îmi înţeapă tălpile goale, iar şerpi îmi şuieră lângă glezne, ameninţând să îşi înfigă colţii în carnea mea şi să mi se încolăcească în jurul picioarelor, trăgându-le în jos şi înfundându-le în solul rânced.

Nu vreau să-ţi dăruiesc o fetiţă pierdută, ce nu ştie unde se îndreaptă. Vreau să te iubesc cu tot ce am mai bun şi mai frumos dar, mai întâi trebuie să îmi găsesc calea. Ştiu că eşti la capătul ei şi, orice ar fi, vei aştepta până ce picioarele mă vor purta pe poteca ce duce spre braţele tale calde, singurul loc pe care îl pot numi cu toată inima „acasă”.

Azi


Și știu că mâine o se va topi soarele, iar ploaia va seca pământul în loc să îl ude. Și mai știu că bolta se va scutura de stele, aruncându-le cu colții lor ascuțiți spre a ne sfârteca, iar marea se va înălța într-un val înfometat, gata să ne înghită. Dar dacă acum e liniște și culorile calde ale apusului mângâie cu drag iubirea noastră, de ce să nu ne bucurăm de această clipă? Să rămânem doi prostuți suspendați în timp, într-un tablou neterminat și fără ramă, ale cărui vopsele alunecă încăpățânate spre infinit, deși sunt conștiente că drumul lor se va sfârși la marginea pânzei… Fiecare secundă ce trece se rostogolește primejdios spre această lume apocaliptică, apropiindu-ne tot mai tare de marginea prăpastiei în care am putea fi împinși de timp, de spațiu și de golul dintre ele. Dar nu suntem acolo. Încă mai ești în fața mea, pot să te țin de mână și să îți sărut obrazul dulce, pot să îți sorb sufletul printr-un sărut și apoi să îl las să alunece la loc, dăruindu-ți un cocktail de iubire, miere și lămâie. Pot să îți dau întreaga mea inimă într-o îmbrățișare, nefiindu-mi teamă că voi muri și pot să merg prin frigul iernii lipită de brațul tău cald. Suntem aici, acum. Nu peste zece clipe sau la două sute de kilometri distanță. Suntem noi, suntem împreună, suntem clipa ce tocmai se scurge. Și te iubesc…