Ultimul pas: amorţeala de la sfârşit


Probabil pentru că am dormit doar patru ore azi-noapte, dar n-am simţit aproape nimic în timp ce dădeam examenul la mate. Nici urmă de teamă sau emoţii, tot ce vroiam era să termin odată şi să plec. Sentimentul de uşurare şi bucurie s-a instalat în momentul când am dat foaia. Eram aşa fericită că îmi venea să îmi deschid larg braţele şi să strig „Yatta!!!”, precum dragul de Hiro Nakamura. De fapt, cred că am avut şi un sindrom pre-eliberare aseară când am aflat rezultatul la algoritmi şi programare (24 points, baby – deşi încă mă mai întreb dacă nu cumva e o greşeală la mijloc) care a indus oarecum această stare de puţin-îmi-pasă-vreau-măcar-patru. Eu zic că de 5 am făcut sigur, iar pe la restul am mai scris câte ceva, sper sa îmi dea nişte punctuleţe pe ici pe colo. Din nou, prefer totuşi să nu mă arunc în supoziţii, maybe I’ll jinx it şi nu vreau. Dar are să fie ok, sunt sigură. Iar mâine îmi fac de cap în faţa micului meu prieten drag, pe care l-am botezat într-un moment lipsit de orice fel de inspiraţie „Nezumi-PC”. Gah, I have so many things to catch up on >.<

Anunțuri

Al treilea pas: 25 minutes in heaven


Nici n-am simţit cum au trecut. Aşa lin şi repede, de parca nici n-au fost. Aşa cum ţi se ridică alcoolul la cap fără să îţi dai seama şi te simţi liber şi fericit, pentru ca dimineaţa următoare să aducă o mahmureală de zile mari. Sau cel puţin aşa cred, căci nu m-am îmbătat niciodată şi nici n-am intenţia. Dar iată că totuşi voi avea plăcerea să experimentez o beţie de arhitectura calculatoarelor dată de un shot puternic de probleme cum nici nu visasem (a se citi „întâlnisem în coşmaruri”). Mahmureala se va instala odată cu aflarea rezultatelor dezastruoase. Aş face bine să fac rost de nişte murături bune, se anunţă un şoc puternic la trezirea din vis.

Al doilea pas: am şchiopătat niţel


… dar a fost mult mai bine decât ieri. 25 de puncte la logica sunt aproape sigur ale mele. Sper doar să nu o supăr pe zeiţa Fortuna zicând asta şi să iau mai puţin, din cine ştie ce scăpare prostească de care nu mi-am dat seama. În general, mi-e teamă să spun că o să iau notă mare, chiar dacă ştiu că am făcut. Nu ştiu de ce, dar simt că dacă spun cu voce tare, dacă dau dovadă de mândrie şi umblu cu nasul pe sus, nu o să văd pietricelele din cale şi o să cad. Sau cum zice englezul, „I’ll jinx it”. Dar am făcut o promisiune şi trebuie să mă ţin de ea, sau măcar să incerc să nu îmi încalc cuvântul dat. Aşa că acum sunt ceva mai împăcată. O să fie bine. Încă n-am uitat ce m-a învăţat micuţa Sakura Kinomoto din „Cardcaptor Sakura”: „Daijoubu. Zettai daijoubu daiyou.” (trad: „Va fi bine. Cu siguranţă va fi bine.”)

Primul pas: m-am împiedicat


Stumble_Lulu_by_jehanaruto… şi am dat cu bâta-n baltă (nu, nu e nicio referire la domnul profesor, n-are el nicio vină). Probabil până termin cu parţialele voi săpa un tunel spre China. Sau spre orice se află pe partea diametral opusă a globului. N-am să zic că sunt proastă. Aici chiar am învăţat. Şi uite ca tot am greşit. Sunt mai ameţită decât dacă m-aş fi dat peste cap de o mie de ori. Sunt o fraieră care se panichează şi face terci din tot ce s-a chinuit două luni să asimileze. Şi acum urmează logica. Şi apoi superbul test de 25 de minute de la arhitectură. Şi, evident, cireaşa de pe tort: adorata matematică. Să vedeţi ce tunel prin centrul Pământului am să sap. Fie că e doar dându-mă cu capul de podea. Măcar atâta să iasă.