„Paulie” al meu



Am văzut reclama la TV şi nu m-am putut abţine să nu scot de la naftalină DVD-ul cu „Paulie” şi să mă uit. L-am văzut şi revăzut de atâtea ori, încât ştiu pe de rost fiecare clipă, fiecare replică. Şi totuşi, nu cred că mă voi sătura vreodată de el. Este filmul vieţii mele, care îmi aminteşte mereu cine sunt şi de unde am plecat. Şi cum el a venit şi mi-a luminat viaţa.

Era doar un ghemotoc de puf când l-am văzut prima dată. Galben ca soarele de dimineaţă şi cu câteva pete de un verde pe care doar iarba proaspătă de primăvară îl poate avea. Printre ţiuitul locomotivei trenului şi murmurul aglomeraţiei din gară, un ciripit dulce venea din cutia pe care mama o ţinea strâns la piept când s-a întors de la Bucureşti. Era el, un ghemotoc de viaţă şi de bucurie pe care l-am numit Riky. Nu am să uit niciodată a doua seară de când îl aveam, când stătea pe biblioteca din sufragerie şi, speriat probabil de vreo mişcare pe care eu sau mama am făcut-o, s-a dat înapoi prea mult şi a căzut între bibliotecă şi perete, căci mama lăsase un spaţiu destul de măricel între ele pentru ca biblioteca să nu atingă varul şi să îl strice. Îl auzeam cum plângea şi cum striga la noi, iar eu şi mama, disperate, scoteam cărţile din rafturi ca să o putem trage şi să îl eliberăm. Şi chiar când noi terminasem de golit la un capăt, în locul unde căzuse, el ieşi mândru prin capătul celălalt. Probabil se ghidase după lumină şi se târâse până acolo. Aveam doar 10 ani şi aceea a fost prima dată când am plâns de bucurie, văzându-l cum se urcă pe lustră, speriat şi tremurând din toate încheieturile, dar teafăr. Şi pentru că se apropiase prea mult de cablurile electrice, mama l-a scos de acolo apucându-l de coadă, dar asta e altă poveste :P

M-am împrietenit cu el mai repede decât m-aş fi putut împrieteni cu o fiinţă umană. Nu vorbea, dar îmi dădeam seama că mă înţelege. Începea să îşi cureţe penele când îl lăudam cât era de frumos şi se ascundea când îl certam pentru boacănele pe care le făcea. Nu cred să fi fost vreo parte a corpului meu de care el să nu se fi agăţat sau pe care să nu fi stat. Venea cu mine în pat când mă vedea că dorm şi adormea şi el pe fruntea mea, pe umărul meu, pe burta mea, pe spatele meu sau pur şi simplu lângă mine, în funcţie de poziţia în care stăteam. Îmi întindea cioculeţul cald ca să îl pup, iar când mă vedea că mănânc, venea repede pe umărul meu şi se întindea cu ciocul spre gura mea ca să îi dau şi lui. Iar dacă nu vroiam, mă ciupea uşor ca să mă întorc spre el, dar nu mă durea, mai degrabă mă gâdila. Când stăteam la masă, se aşeza pe marginea farfuriilor şi gusta şi el puţin cu cioculeţul. De cele mai multe ori nu îi plăcea şi scutura foarte comic din cap.

Odată a făcut tata vin fiert şi el, dând o raită prin bucătărie, se aşeză pe marginea cănii, înmuindu-şi coada pe jumătate în lichidul vişiniu. Apoi, speriat şi neînţelegând ce tocmai se întâmplase, se duse în sufragerie, pe bibliotecă, unde lăsă câteva dungi frumoase pe coala albă de hârtie pe care mama o puse deasupra mobilei.

Într-o zi, când trebuia să mă duc la şcoală, el era agăţat de milieul de pe oglinda din hol. I-am spus pa şi i-am făcut cu mâna, dar când am deschis uşa am auzit un fâlfâit de aripi pe lângă urechi. Inima nu îmi mai bătea, plămânii nu îmi mai respirau. Ieşise în scara blocului şi îmi era groază să nu ajungă la parter şi să iasă pe uşa de la intrare. Dar el se duse în sus, la etajul trei şi ateriză pe cimentul rece, strigând după mine. Am urcat scările cât de repede am putut şi l-am prins în mâini. Tremura ca varga mititelul şi am început să plâng şi să îl pupăcesc blând pe întregul său corp, aşa micuţ cum era. I-am promis că am să mă întorc repede acasă, cu condiţia ca el să fie cuminte.

Însă, într-o vară, se îmbolnăvi. L-am dus la veterinar, i-a dat pastiluţe timp de o săptămână şi apoi şi-a revenit, pentru o perioadă. Însă, cu timpul, a început să îşi piardă glasul şi voioşia şi nu a mai ciripit cam vreo lună. Vomita din nou, mai des şi mai urât, iar mama s-a chinuit săraca să îl hrănească cu orez fiert şi pisat şi să îi dea pastiluţe. Nimic nu a folosit.

Cu o seară înainte de ziua nefastă, eram cu părinţii mei la televizor, în sufragerie. Luminile erau stinse, iar pe el îl lăsasem în dormitor, în colivia pe care o acoperisem în partea dinspre geam cu o cârpă subţire, ca să nu fie curent. Era întuneric complet, dar el a găsit de undeva puterea de a-l străbate şi de a ajunge până la noi. S-a cuibărit speriat la gâtul meu şi am realizat atunci că niciodată nu îl mai simţisem atât de îngrozit. Nu am dat importanţă incidentului pe moment, dar am observat şi mai târziu, la ceilalţi papagali pe care i-am avut, că au, cu puţin înainte de moarte, această tendinţă de a se prinde de viaţă cu gheruţele lor firave, într-un gest de disperare şi teamă, prin care îşi descătuşează toate emoţiile.

A doua zi, de dimineaţă, m-am dus la el şi, de cum fulgişorii lui micuţi şi delicaţi s-au înfăţişat privirii mele, în mine se născu o voce care afirmă deznădăjduită: „Azi am să-l pierd”. Toată ziua a stat bleg, nu mai putea să meargă şi nu îşi putea mişca decât o aripă. L-am ţinut în braţe toată ziua, l-am pus chiar la soare în balcon, sperând să se înzdrăvenească. Spre după-amiază nu am mai suportat şi l-am lăsat cu mama în dormitor, pe pat. Eram la calculator, încercând să fac ceva, orice, numai să uit ce se întâmplă, când i-am auzit vocea înecată de lacrimi: „Ce-ai făcut, mămicuţă? Ai murit?”. A fost prima dată când groaza morţii mi-a îngheţat sufletul. Am ajuns acolo din două salturi, exact ca să prind ultimul moment când pieptişorul său mai respiră aerul acestei lumi nedrepte. Am plâns cu mama mult timp, până nu am mai avut lacrimi niciuna dintre noi.

L-am îngropat a doua zi, în grădină. Nu am putut să deschid cutiuţa în care îl pusese mama, laolaltă cu tot felul de flori, care de care mai colorate şi mai frumoase. Nu vroiam să îl văd aşa. Acum însă regret că nu i-am spus cât îl iubeam şi nu mi-am luat la revedere. Am stat pur şi simplu într-un colţ al grădinii, plângând fără a scoate vreun sunet şi întrebându-mă „De ce?”. De ce fiinţele inocente şi cele mai dragi trebuie să dispară de lângă noi, spulberate de un vânt atât de nedrept şi crud? De ce trebuia să turnăm acum ţărâna asta murdară şi plină de viermi peste trupuşorul lui atât de curat, de pur şi, odată, atât strălucitor? Nu vă daţi seama că nu o să mai am cum să îl aud prin pământ dacă o să strige după mine?

În următoarea lună, în casă s-a lăsat o linişte grea ca plumbul lui Bacovia şi sufocată de aerul încins al lui august. Erau momente când sufletu-mi, pierdut în haosul absenţei lui, uita ce se întâmplase şi mă îndemna să îl strig. Dar mă opream la timp, văzând chipul mamei şi blestemându-mă pentru blasfemia pe care buzele mereu fuseseră gata să o intoneze. Cred că şi în sufletele lor se petrecea acelaşi lucru, dar am tăcut cu toţii, ştiind foarte bine că, dacă unul din noi ar fi cedat şi ar fi pomenit numele lui, am fi izbucni cu toţii în lacrimi din nou.

L-am visat multe nopţi la rând, Mereu visele începeau frumos, dar toate se terminau cu el murind, dispărând sau plecând. L-am mai întâlnit pe acest tărâm al visării cu puţin înainte să îi pierd şi pe ceilalţi doi papagali care mi-au murit. Pe unul l-am găsit chiar eu mort în colivie, iar celălalt, care era o fetiţă, a murit pentru că nu a putut scoate un ou. Se pare că, de la vreo lovitură probabil (nu putea să zboare bine şi uneori cădea), cursul ouţului deviase pe alt maţ şi nici veterinarul nu a avut ce să îi facă. Acum am alţii doi, care sunt bucuria ochilor mei şi de care am mare grijă, chiar dacă uneori fac rele şi îi cert.

De aceea, de fiecare dată când văd filmul acesta, nu pot să nu plâng, chiar dacă finalul său este unul cât se poate de fericit. Îmi aminteşte de papagăluţii mei mult iubiţi şi, mai ales, de el, primul, iubirea sufletului meu de copil neştiutor care şi-a dat întreaga inimă unui ghemotoc de fulgi, fără să ştie că acesta avea să o ia cu el când va pleca atât departe, într-un loc unde ciripitul nu i se mai aude şi de unde nu poate zbura înapoi la mine, şi pe care nu cred că l-am iubit atât de mult pe cât merita.

Anunțuri