Două perechi de mustăcioare


Destin, coincidenţă, noroc… Unii poate ar folosi aceste cuvinte pentru a o desemna. Dar eu le consider reci, superficiale şi jignitoare la adresa a ceea ce eu văd ca pe un dar de la Dumnezeu: prietenia. Cum altfel s-ar fi putut întâmpla ca, într-o seară de 26 august 2006, două suflete despărţite de sute de kilometri să se întâlnească într-o fereastră de messenger şi să îşi rostească reciproc un timid „Bună” din care s-a născut un lanţ de mătase ce ne-a unit inimile cu dulceaţă? Şi nu cred că exagerez când spun că pentru mine eşti un miracol, că îmi tresaltă inima de bucurie când te văd online şi că mă simt copleşită de o căldură pufoasă de fiecare dată când reuşesc să te strâng în braţe.

Eşti mica mea cutie muzicală în care îmi ascund secretele şi îmi regăsesc speranţa şi încrederea. Eşti aidoma unui răsărit multicolor care mă îndeamnă să trăiesc clipa şi să fac ca fiecare zi să fie cea mai frumoasă din viaţa mea. Eşti pisicuţa care îmi şterge lacrimile cu perniţele moi, cea care, atunci când sunt tristă, îmi readuce zâmbetul gâdilându-mă cu mustăţile-i subţiri şi care, atunci când greşesc, mă atenţionează cu un mieunat prietenos. Eşti cea care mereu îşi pleacă urechile ca să audă glasul stins al unui şoricel fricos şi niciodată nu voi şti cum să îţi mulţumesc îndeajuns pentru asta.

În mod inevitabil, au fost momente când nu ne-am înţeles, când inimile şi gândurile noastre s-au îndreptat în direcţii diferite. Însă asta nu ne-a îndepărtat, dimpotrivă, m-a făcut să mă simt din ce în ce mai apropiată şi mai legată de tine. E mai distractiv când nu ne plac aceleaşi lucruri, când nu gândim la fel şi interpretăm diferit, căci astfel ne deschidem mintea şi sufletul pentru a explora alte orizonturi spre care nu ne-am fi îndreptat pe cont propriu. Devenim mai bune, mai înţelegătoare, mai mature şi mai adăugăm câte o cărămidă spre a întări şi construi mai departe edificiul acestui sentiment doar de noi ştiut.

Privesc înapoi cu bucurie spre aceşti ultimi trei ani şi aştept cu nerăbdare viitorul, când vom fi mult mai aproape şi vom împărţi mai multe lacrimi, zâmbete, bucurii, tristeţi, dificultăţi, vise şi speranţe. La mulţi ani, pisicuţa mea iubită! :* <3 Să ştii că, în ciuda diferenţelor de specie, pentru şoricel eşti o pereche geamănă de mustăcioare, o surioară de suflet căreia îi poate rosti un „Te iubesc” născut dintr-un altfel de dragoste, cum numai tu poţi trezi în el.

Şi cu lăbuţele lui micuţe şi cam nepricepute, şoricelul ţi-a pregătit nişte cadouri:

Nu cred să existe vorbe care să cuprindă în totalitate sensul prieteniei, dar eu le-am ales pe cele ale lui Gabriel Garcia Marquez, scriitor care îmi este foarte drag şi pe care îmi permit să îl citez: „Un prieten adevărat te prinde de mână şi îţi atinge inima.”

E povestea unei prietenii pe care amândouă o iubim şi pe care am încercat să o redau după cum am interpretat-o eu. Chiar dacă la un moment dat s-a destrămat şi ei au început să rătăcească în două direcţii diferite, în final căile li s-au întretăiat din nou. Sper ca şi noi să fim la fel, să ne reîntoarcem mereu una la alta şi să ne regăsim, orice ar fi. Îţi dedic din suflet acest AMV, te-am avut în minte în fiecare secundă cât am lucrat la el şi sper că nu vei fi prea supărată pe mine şi mă vei ierta că te-am minţit mai demult.

Anunțuri

De-a şoarecele şi pisica


A fost odată un şoricel care iubea mult de tot o anumită pisicuţă dulce şi pufoasă. Dar el, fiind micuţ şi plăpând, nu putea o cuprinde între lăbuţele sale de fiecare dată când era supărată. De fapt, încercările sale prosteşti mai degrabă supărau pisicuţa şi mai tare. Nimănui nu i-ar plăcea ca, în astfel de momente, să îi fie zgâriate timpanele de chiţăitul stupid şi lipsit de substrat al unui şoricel ce devenea, treptat, enervant şi agasant prin încercările lui zadarnice. Cum îndrăzneşte el, fiind mic şi lipsit de importanţă, să creadă că poate alina pe cineva, că poate aduce un zâmbet, o îmbărbătare? Nici nu se putea înveseli pe el însuşi şi făcea mereu din ţânţar armăsar când venea vorba de problemele lui. O astfel de fiinţă egoistă nu are ce căuta lângă pisicuţa frumoasă. Aşa că şoricelul s-a ascuns în găurica lui din perete, în întuneric şi umezeală, şi a început să verse lacrimi sărate, dar nesemnificative, aşa ca el. Nu mai îndrăzni să se apropie de pisicuţă nici ca să îi ceară iertare, simţea că nu avea acest drept. După ce lacrimile sale îmbibară multe şerveţele, înţelese că a greşit, că poate mai bine ar fi fost să tacă şi să se dea la o parte, să nu-şi bage el năsucul curios acolo unde nu-i fierbe oala. Dar, în felul lui nătâng şi stângaci, încercase doar să fie un bun prieten… Şi îşi iubeşte pisicuţa mai mult ca orice pe lume, iar tot ce îşi doreşte e să o ştie zâmbind din nou, chiar dacă el nu va mai avea dreptul să vadă acel surâs.