« Ficelles » – Didier Pourquié


9782914240703La vibration d’une lumière timide, des coups faibles sur un plancher de bois, les mouvements énergiques d’une poupée joyeuse, l’extase d’un public qui applaudit frénétiquement… C’est un spectacle, le spectacle de la vie. La poupée ne se meut pas seule, des ficelles fines contrôlent ses bras, ses pieds, son corps, mais pas l’esprit. Quand le spectacle est fini, et elle n’est plus contrôlé, elle pense, elle sent, elle a un désir : elle veut avoir un visage, elle veut rompre les ficelles qui la tiennent prisonnière et décider elle-même quoi faire

C’est une telle image qui reflète l’âme du héros du roman de debout du Didier Pourquié, intitulé, pas à l’hasarde, « Ficelles ». Le cœur malade et l’esprit troublé par une tragédie du passé, il vit dans un présent qu’il ne peut pas contrôler, qui semble lui échapper comme le sable. En quittant l’asile où il a passé quelques ans, il laisse derrière son unique ami et est forcé d’affronter le monde réel où il ne peut pas trouver sa place. Inconsciemment ou non, ses pas lui portent vers la source de son drame, mais ils lui offrent aussi la chance de trouver le chemin vers l’accomplissement du dernier désir de son ami : trouver un visage pour la marionnette sans figure reçue  la veille de son départ.

La cherche de l’identité n’est pas facile, essentiellement parce que le héros doit se confronter avec le monde extérieur, qu’il ne peut pas comprendre et par lequel il n’est pas compris, mais aussi avec soi-même, car il a fréquemment des pertes de mémoire. Un autre vit dans son corps et quand cet autre se réveille, il devient comme la marionnette qu’il porte toujours avec lui : sans visage et sans volonté. Qui manœuvre les ficelles de son inconscience ? Une force supérieure, son passé qui ne le laisse pas vivre tranquille, son désir latent d’être quelqu’un d’autre ? La réponse n’est pas facile à trouver, peut-être qu’il ne la trouvera pas, mais ce qu’il doit vraiment découvrir c’est la force de voir son propre visage.

D’une pluie tiède des mots faibles, qui grésillent sur l’âme du lecteur, en le faisant trembler d’émotion, Pourquié étend cette histoire qui creuse jusqu’aux racines des sentiments humains, en les touchant doucement. Ça rend le lecteur inquiète et vulnérable et le prochain mot est capable de le faire céder sous la pression des sensations. On pleure, on rit, on haït, on aime ou on est simplement étonné par la délicatesse avec laquelle des vérités dures sont présentées.

C’est une œuvre qui nous offre une autre perspective sur la vie, une peinture expressionniste des sentiments et sensations humains, un mélange des couleurs fortes pour dessiner des émotions délicates. Notre héros sans nom peut être n’importe qui. D’une manière ou d’autre, on se voit reflété dans le personnage, et il y a des moments où on a l’impression de lire sa propre histoire.

Anunțuri

Tokio


„Tokio” de Mo Hayder a fost prima carte scrisă de o autoare japoneză pe care am citit-o. A fost atât de impresionantă și copleșitoare, încât am terminat-o în patru zile (în timpul școlii), ceea ce pentru mine a fost un record, considerand și grosimea cartii (peste 400 de pagini). Povestea o are in centru pe o tânără englezoaică Grey care a venit în Japonia cu scopul de a descoperi o casetă cu o înregistrare din timpul atacului de la Nanjing din 1939. Aceasta se află în posesia profesorului chinez Shi Chongming, care îi promite ca i-o va arăta dacă îl ajută să obțină un anumit lucru de la Fuyuki, liderul yakuza (mafia japoneză). Astfel începe o poveste amețitoare și fascinantă, o incursiune atât în viața de noapte japoneză, cât și în trecuturile celor doua personaje, Grey și Chongming.

Firul povestirii alternează pe două planuri: pe de o parte, ni se povestesc întâmplările de la Nanking în 1939 prin intermediul jurnalului lui Shi Chongming (prologul reprezintă chiar ultima pagină de jurnal, apoi filele ne sunt prezentate cronologic), pe de altă parte, este redată incursiunea lui Grey în Tokio și felul cum reușește să se descurce, căci venise fără vreun ban în buzunar.

Deși aparent complet diferite, cele două povestiri rezonează una în cealaltă prin zbuciumul interior al celor doi, descoperindu-se astfel trăsături comune și feluri asemănătoare de a reacționa în situații de criză. Punctul culminant este atins în același timp în ambele povestiri și este copleșitor și devastator pentru personaje. Finalul îi aduce împreună pe Grey și Chongming și îi unește prin durere și prin golurile lăsate în suflet de ceea ce au pierdut. Deși nu este o relație de natură erotică, aproprierea dintre cei doi mi s-a părut cea mai intimă și mai emoționantă pe care am văzut-o la două persoane, mai ales ținând cont de diferențele dintre ei.

Deși destul de realistă și brutală, „Tokio” este în același timp o carte profundă, ce face o introspecție fină în mentalitatea și personalitatea fiecărui personaj, fie că e principal sau secundar. De asemenea, tratează delicata problemă a invaziei japoneze în China prin particularizarea acesteia în atacul de la Nanking (cunoscut ulterior drept Nanjing). Scenele de brutalitate sunt șocante, dar schițează o pagină reală și neagră a istoriei omenirii, arătând că, în situații de război, până și omul devine o fiară sălbatică însetată de sânge.

Este o lectură captivantă, în ciuda scenelor violente, iar fiecare pagină te face să vrei să o citești pe următoarea. Autoarea are un stil aparte de a istorisi, iar firul narativ se dezvoltă lin prin profunzimea și forța creatoare a acesteia.

După cutremur


Având în comun doar plasarea în timp (la câteva săptămâni de la cutremurul ce a zguduit regiunea Kobe din Japonia în 1995), nuvelele strânse în volumul „După cutremur” al lui Haruki Murakami surprind destinul unor personaje ce se încadrează în tipologii diferite și care oferă cititorului propriile viziuni asupra vieții. Ele sunt surprinse în momente cheie din viețile lor, iar naratorul desenează cu măiestrie în mintea cititorului harta gândurilor și emoțiilor fiecărei tipologii în parte.

Ne întâlnim cu un bărbat ce trebuie să facă față unui divorț neașteptat („Un OZN aterizează în Kushiro”), survenit în urma comportamentului cuidat al soției sale de după cutremur. Încearcă să meargă mai departe, dar îi este imposibil să pășească înainte când nu știe din ce motiv a ajuns în acea situație. Firul poveștii ne aduce apoi în fața ochilor semnificația mistică a focului („Peisaj cu fier de călcat”) în viziunea unui bătrân care iubește flăcările și a lui Junko, o tânără care, neștiind cum să trăiască, ajunge să găsească un fel de a muri. Venind în Thailanda și purtând în inimă greutatea dorinței păcătoase ca fostul ei soț să fi murit în cutremur, o americancă încearcă să își trăiască viața ignorând apăsarea aceste umbre întunecate.

Imaginația se confundă cu realul în „Broscanul salvează Tokyo”, când un bărbat îl întâlnește pe Broscan, o creatură fantastică ce îi cere ajutorul pentru a salva orașul de la un nou cutremur. Acesta trebuie să poarte o luptă crâncenă cu sine însuși pentru a realiza care e cu adevărat realitatea și pentru a se decide dacă să îl ajute sau nu. Ultima nuvelă, „Plăcintă cu miere”, este probabil și cea mai sensibilă dintre toate. Un autor de nuvele este prietenul de nădejde al femeii pe care o iubește și al soțului acesteia. După ani de zile în care a iubit-o în secret, înfrânându-și sentimentele de dragul prieteniei, află că aceasta este părăsită de soț.

În ciuda faptului că personalitățile alese par a fi tipologii comune în viața de zi cu zi, autorul ne descoperă cu o forță inimaginabilă ceea ce se ascunde în spatele acestor aparențe. Fiecare personaj este, mai presus de erou al propriei povești, un erou al propriei ființe, luptând cu sine în căutarea răspunsului. Dincolo de cutremurul fizic, cel psihic are o intensitate mult mai puternică și poate provoca daune mai grave și mai profunde. Fiecare suflet este prins în propriile-i trăiri contradictorii și forțat de împrejurări să înfrunte golul din trecut. În ciuda analizei îndelungate pe care au purtat-o în subconștient, deciziile finale ajung a fi rezultatul unor impulsuri, iar Murakami ne înfățișază la final fiecare personaj prins într-o zvâcnire de viață ca urmare a acelei decizii luate. Cu prospețime, franchețe și un stil cuceritor, autorul are capacitatea de a opri timpul, înghețându-l în acel moment final când are loc eliberarea de greutatea trecutul purtat în spate și prima inspirare a aerului libertății sufletești.

„Plăcintă cu miere” mi s-a părut cea mai reușită din toate, deoarece a fost singura la care am simțit că autorul se confundă cu personajul, iar trăirile sale sunt redate într-un mod simplu, dar subtil și sensibil, zbuciumul interior nefiind mai prejos decât cel al celorlalte personaje. Finalul este surprins într-un mod sublim, scriitorul reușind să dea o turnură neașteptată unei povești pentru copii și, astfel, propriei vieți.