Dincolo de fațade


Azi, antenuțele mele firave au interceptat o melodie care m-a bântuit toată ziua. O mai auzisem cu o săptămână în urmă, dar atunci nu i-am dat importanță. Acum, însă, mesajul m-a izbit puternic.

Kireigoto dake ja ikirenai
(Nu poți trăi în spatele unei fațade frumoase)

Yasashisa dake ja iyasenai
(Nu poți vindeca totul doar cu blândețe)

Aceste două versuri din ea au vibrat mult în căpșorul meu azi. Poate nu are legătură directă cu mine și m-au impresionat din cauza unei alte povești, dar, aplicat global, se potrivește foarte bine cu lumea în care trăim noi azi. Cu toții ne ascundem. Până și eu o fac, sunt un fluture cameleonic, cum am zis la început. Poate nu tot timpul, dar toți avem măști. Și nu ne dăm seama cât de mult îi rănim pe cei din jur când le purtăm. Refuzăm să fim noi înșine… de ce? Ce e așa rău în a fi tu?

Blândețea nu poate vindeca totul… Așa e, nu poate. Dar este acesta un motiv întemeiat pentru care să o dăm la o parte, să o extirpăm din inimile noastre? Cu toții o avem sădită, de ce mai nimeni nu o udă ca să crească? De ce alimentăm doar buruienile sentimentelor urâte și nu le plivim la timp?

Poate pentru că sentimentele urâte sunt măştile în spatele cărora ne ascundem când suntem slabi. Când nu vrem să recunoaștem că am greșit sau suntem încăpățânați. Când nu vrem să recunoaștem că avem nevoie de ajutor, vorbim urât celor care vor să o facă. Când ni se fură ceva drag și durerea e atât de sfâșietoare, vrem răzbunare. Oare nu vede nimeni că nu câștigăm nimic din aceste sentimente?

Poate ne e frică. Da, ne e frică. Pentru că cei blânzi sunt cei care suferă mereu. Așa că ne creăm aceste măști și ne ascundem de ceilalți dar, mai ales, ne ascundem de noi. De fapt, ne e frică să fim buni. Credem că sentimentele rele sunt arme mai eficace. Ce prostie! Nu există luptă în care să nu fii rănit, orice arme ai folosi. Până și cei care par făr’ de suflet plâng. Până și în ei există blândețe. Dacă ar fi curajoși să o folosească, ar câștiga mai mult decât o bătălie, ar câștiga demnitate în fața lor înșiși.

Dar ce tot spun? Sunt doar un fluture prostuț ce vede lumea printr-un cristal colorat.