New Year’s Resolutions 2012


Iarăşi tu? Speram să nu mai vii din nou, să mă faci încă o dată să privesc înapoi la anul trecut şi să râd de naivitatea mea de-a dreptul prostească. Cu frică am recitit ce am scris acum un an. Nu mai ţineam minte detalii legate de ce mi-am dorit, dar eram convinsă că iar n-am dus la capăt ce mi-am propus.

M-am surprins pe mine însămi, totuşi, când am văzut că, de fapt, în mare parte am făcut tot ce am menţionat acolo. Totul, mai putin partea cu sa iau totul pas cu pas şi să nu mă mai stresez atât de tare. Asta nu cred că o să se schimbe oricât aş încerca, prea e înrădăcinată adânc în mine. Unele lucruri le pot schimba, altele trebuie să le accept aşa cum sunt. Şi iată un prim obiectiv pentru 2012: să mă iert, să mă accept şi să mă simt bine cu mine însămi.

Îmi mai doresc să termin cu note decente acest ultim an de studii de licenţă, atât cât să intru bine la masterul de Ingineria Sistemelor Software şi să prind loc tot în căminul C1 la anul. Vreau să particip cu câte un AMV la JapanPlay şi Otaku Festival. Vreau să îmi iasă cosplay-ul Kobato chiar dacă n-o să am curajul să urc şi pe scenă. Vreau să iau la licenţă o notă cât să nu mă fac de ruşine. Şi mai vreau un lucru. Poate este peste puterile mele. Dar trebuie să încerc pentru că, în momentul de faţă, e ceea ce îmi defineşte existenţa. Vreau să învăţ ce înseamnă cu adevărat să nutreşti un sentiment neîntinat de egoism, să mă lipsesc de mine şi să ofer tot ce pot din sufletul meu unei alte persoane. Chiar dacă mă doare, chiar dacă ea nu va primi ofranda mea. Aş vrea măcar să îi încălzesc inima şi să îi strig: „Nu eşti singur! Nu vei fi niciodată singur cât încă mai respir şi îmi mai curge sânge în vene! Şi, în niciun caz, nu eşti de neiubit!”. Aş vrea să creadă asta şi să îi demonstrez că e adevărat. Cred că e cel mai greu lucru pe care mi l-am propus vreodată, dar eşecul nu este o opţiune în acest caz.

Iar către celelalte persoane dragi mie (Kitty, Potty, Irina, Alexandra, Paty, Iuliş, Bianca) – vă iubesc şi vă port mereu în suflet! Vă mulţumesc pentru clipele frumoase petrecute alături de voi în 2011 şi sper ca anul ce vine să ne aducă înzecit astfel de momente.

Anunțuri

Douăzeci


Nici nu ştiu exact ce să scriu. Mă năpădesc emoţiile din toate părţile, iar gândurile mele nu au idee în ce direcţie să se mai îndrepte. Am primit atâtea urări şi mesaje frumoase încât le-am pierdut şirul printre lacrimile care mi-au răsărit pe nesimţite în ochi. Mă simt copleşită de atâta căldură ce vine nu doar de la cei aproape de mine, ci şi de la mii de kilometri depărtare, de la prieteni şi foşti colegi presăraţi prin Anglia, Franţa şi alte meleaguri. O să fie aproape 11:30 când am să postez aceste rânduri aşa că vă anunţ cu mândrie că m-am născut. Am 20 de ani.

Acasă a fost cum nici n-aş putea să descriu în cuvinte. Tren, aglomeraţie, dureri de spate, aţipiri scurte şi dese, OneRepublic în urechi (am descoperit că e cea mai bună muzică pe care pot să dorm, au aşa un sunet plăcut). Apoi tata şi Gabi la gară, îmbrăţişări, pupici, ceaţă şi frig. Galaţiul cum nu îl mai văzusem de mult, cu luminiţele aprinse şi gătit de sărbătoare. Liceul meu învăluit în pâclă, cu luminile aprinse. Şi mutra lui Băse pe Hotel Turist. I-am arătat limba pentru a nu ştiu câta oară. Moşul în sanie gonind grăbit la rondou. Şi apoi acasă, în braţele mamei, la locul meu de la masă cu farfuriuţa mea, furculiţa mea, căniţa mea. Şi Vicky pe care am pupăcit-o o mulţime şi apoi am scos-o la joacă. Mi-a dat şi gheruţa pe deget, asta înseamnă că mă mai ţine minte, căci cu părinţii mei nu dă bonjour. Stat de vorbă până pe la miezul nopţii, când m-am refugiat în pătuţul meu, cu Bugsie (a se citi Bugs Bunny) în braţe.

A doua zi a fost mai ceva ca un raliu. Du-te de cumpără tort, suc şi şampanie, aranjează camera, dă-te peste cap şi roagă-te la toţi sfinţii ca să meargă netul pe laptop, alege muzică, aminteşte-ţi să te mai şi schimbi în haine de sărbătoare. Ca să nu mai zic de săraca mama care tot dădea din mâini la bucătărie şi îmi mai pregătea şi bagajul, căci urma să am tren la patru după-amiaza. Râsete, voie bună şi multe poze cu micul meu grup (Gabi, Chiri şi Iulica). Parcă s-a terminat cam repede, dar a fost frumos cât a durat. Aşa că lumânările de pe tort pe care le-am stins dintr-o suflare (mă umflu şi eu în pene, de fapt erau doar două, nu douăzeci). Mi-am pus o dorinţă fugară, sper să se împlinească. Până acum mi s-au împlinit cam toate. Iar cele care nu s-au împlinit au fost compensate de alte lucruri mult mai frumoase decât ce îmi dorisem iniţial. Aşa că, în ciuda celor 20 de ani pe care îi am, încă mai cred în dorinţe agăţate de o flacără de lumânare.

Drumul înapoi a fost şi mai obositor şi aşa de lung încât credeam că nu mai ajung odată. Mi-am ţinut de urât puţin cu cartea de logică, dar undeva pe la universuri Herbrand I just lost it, m-am enervat şi am pus-o la loc în ghiozdan. Şi apoi a fost taximetristul ala cam tupeist şi băgăcios care cred că mi-a luat şi ceva bani în plus. I-am dat, ducă-se, vroiam doar să ajung mai repede şi să dorm într-un pat moale şi prietenos.

Când am reuşit să îmi trag răsuflarea şi să îmi limpezesc mintea, am început să mă gândesc cât de norocoasă sunt. Am nişte prieteni frumoşi, nişte părinţi geniali, un animăluţ pe care îl iubesc mult de tot, un iubit care îmi e mereu alături, chiar şi la 255 de kilometri, sunt la facultatea pe care mi-am dorit-o dintr-a unşpea. Iar azi am simţit căldura unor inimi cu care am împărţit atât de multe lucruri încât n-ar fi de ajuns o viaţă ca să le istorisesc, dar şi a unora cu care abia acum încep să umplu foile albe ale amintirilor. Sper ca bucuria asta să nu dispară niciodată, iar peste 20 de ani să fiu la fel de mulţumită de mine şi de viaţă cum sunt acum. 

SN853346

Martie


E martie, iar soarele îşi întinde leneş razele pe pământul crăpat de îngheţul din ultimele zile de iarnă. Îmi scârţie sub tălpi acele de gheaţă ale fricii, ale neputinţei, ale incertitudinii. Zbor, dar nu ştiu cât mă mai ţin aripile. Nu ştiu când vor obosi şi mă vor lăsa, senine, să mă prăbuşesc. Nu mai am timp să mă pierd în mine şi să mă regăsesc de fiecare dată în ochii tăi blânzi. Nu mai am putere să ţin timpul în loc, să opresc nisipul să se scurgă din clepsidră. Mâinile imi sunt prea nătânge şi slabe ca să o poată roti, să dea timpul înapoi şi să mă întorc, aşa cum o fac mereu în vis, în acea zi de vară când tot ce îmi puteam dori era lângă mine şi mă strângea timid de mână pentru prima dată. Aş retrăi acele clipe de o mie de ori, ţi-aş sări în fiecare secundă în braţe şi, îmbătându-mă cu propriile mele lacrimi, aş lăsa să-mi scape un „Te iubesc” brut, nefiltrat de iţele raţiunii. Aş vrea să decupez acest moment din calea timpului, să nu îl las să trească de-a valma peste el. Să împletim împreună o sfoară cu roşu şi alb de care să îmi atârn sufletul şi să mă prefac într-un mărţişor prins cu un bold de aur lângă inima ta caldă. Să nu mă dai jos nicidată, chiar dacă trece martie şi vin, fără sfială, aprilie, mai, iunie… Fură-mă şi închide-mă în tine. Oh, timp, te rog, opreşte-te…

Într-o inimioară de pluş


Sentimentele mele faţă de acestă dimineaţă de 14 februarie sunt mai amestecate ca niciodată. Ştiu că nu e sărbătoarea noastră, că, precum nişte români care „se respectă”, am asimilat toate lucrurile „sclipicioase” şi comerciale din afară.

Cu doi ani în urmă am plâns în această zi toate frustrările care se adunaseră în mine în timpul acelui an şi a tuturor celor de dinainte. Nu era acea smiorcăială stupidă că de ce nu am pe nimeni de Valentine’s Day, era la un alt nivel, mult mai profund, durerea de a vedea dăruindu-se atâta iubire în jur şi de a nu şti măcar cum e să te ţii de mână cu o persoană dragă şi să îi dăruieşti printr-un simplu zâmbet toată dragostea pe care i-o porţi. Mă simţeam stingheră, mergând printre atâtea cupluri unite prin degetele lor ce tremurau de frig, dar şi de emoţie. Era oare chiar atât de stupid să vreau să fac şi eu parte din mulţime, fie şi pentru o clipă fugară, să nu îmi mai fie frică când se întunecă, să îmi pot odihni capul pe un umăr prietenos şi să aud acele două cuvinte pe care nimeni nu a vrut vreodată să mi le spună? Da, cred ca eram o fiinţă stupidă.

Azi, sentimentele mele oscilează de la invidie până la neputinţă. Dacă lui i se pare o prostie acestă zi, nu îl pot împiedica să gândească astfel. Până la urmă, are dreptate. Şi dacă m-am convins că e aşa, de ce ieri am izbucnit în lacrimi când am văzut prin geamul prăfuit al autobuzului o fată cu o inimioară de pluş într-o sacoşă? Poate am rămas aceeaşi fiinţă stupidă, dar îmi place această zi. Nu până la extrema la care este ea popularizată, nu pentru caracterul ei comercial şi pentru toate lucrurile care se organizează pentru a o sărbători, ci doar pentru acel fior pe care ar fi frumos să îl trezească în noi toţi.

Ce-i drept, dragostea ar trebui sărbătorită în fiecare zi. Dar suntem oameni, ne pierdem în probleme şi rutină şi uităm. Ne culcăm seara, uitând să spunem un „Te iubesc” dulce însoţit de un pupic sincer, gândindu-ne doar la cât de grea urmează a fi a doua zi. Aşa că, în opinia mea, orice ocazie care te trage de mânecă şi îţi aminteşte că porţi un sentiment atât de grandios în suflet pe care trebuie să îl împărtăşeşti e bine-venită. Nu e nevoie de o avalanşă de cadouri scumpe sau de ieşiri în localuri sofisticate. Doar o îmbrăţişare caldă, cum numai tu ştii să îmi dai, îmi e de ajuns ca să nu mai plâng niciodată această zi.

New Year’s resolutions


1. Vreau să iubesc așa cum nu am mai iubit niciodată, să dau totul și să nu regret, să aduc acel zâmbet dulce pe chipul lui cât mai des posibil, să ne ținem strâns de mână și să ne prindem reciproc atunci când vântul ne doboară.

2. Vreau să nu mai fiu așa leneșă și să mai renunț la câteva ore de somn pe noapte pentru a mă pregăti cum trebuie pentru examenul de bacalaureat, în special la mate și istorie.

3. Vreau să fiu mai puternică, să plâng mai puțin și să zâmbesc mai des, să tac și să îi ascult pe ceilalți, să îmi ignor dorințele egoiste.

4. Vreau să îmi redescopăr aripile pe care le-am pierdut cândva, să le dezmorțesc și să zbor din nou, căci știu că sunt acolo, chiar dacă eu le-am uitat.

5. Vreau să îmi conving părinții să mă lase la facultatea pe care o vreau eu, să locuiesc în orașul pe care îl iubesc atât de mult și pe care îl port adânc în inimă, altăuri de pisicuța mea iubită.

6. Vreau să scriu când inima îmi spune că vrea să își verse oful, să țin un fic constant, fără să îl duc la arhivă și să pun pe hârtie gândurile care m-au măcinat de un an incoace.

7. Vreau să fiu mare, dar să mă prefac uneori că sunt mică, să mă joc și să mă prostesc atunci când lumea adulților mă sufocă.

8. Vreau să fiu eu.

Cred


Cred în umbra de fericire pe care noaptea o aduce și în binecuvântarea fulgilor de nea care mi se anină în păr. Cred în tremurul mâinii tale care o ține pe a mea. Cred că soarele va răsări mereu, mai falnic și mai fierbinte decât în ziua precedentă. Şi cred în acel clopoțel ascuns pe care doar unele persoane știu și mai pot să îl audă. Cine-a zis că nu există Moș Crăciun a fost un tiran ofuscat care a vrut doar să semene tristețe în lume, ca să nu se simtă singur în mizeria lui.

Voioșia luminițelor care colorează întunericul cald al camerei, mirosul ascuțit de brad, ecoul colindelor care ne vibrează în suflet… astea nu sunt scorneli, sunt sentimente autentice, care se nasc printre mădularele noastre și ne cuprind întreg trupul. Cu toții am simțit gândul bun al unei persoane dragi care îți înmânează cu teamă un pachețel legat frumos cu o fundiță, sperând din tot sufletul să îți placă, dragostea pe care ți-o lipește de inimă ca un abțibild atunci când te ia în brațe și îți urează un sincer „Crăciun fericit”, căldura ce sclipește în ochii tuturor, strânși în jurul mesei de Crăciun… Atunci de ce sunt unii care țin cu tot diadinsul să ne bruieze auzul inimii pentru a nu putea percepe acel clopoțel tainic al Moșului?

Eu l-am auzit. E în râsetele noastre, în vocile care se înalță lin spre cer, slăvind nașterea lui Iisus, în iubirea pe care o împărțim în jurul nostru, în zâmbetele pe care le dăruim… Acesta e Moș Crăciun ;)

19 șoapte


Firele de nisip se scurg mut pe cristalul clepsidrei ce s-a trezit la viață în momentul când am răsuflat pentru prima dată aerul realității. Sorele sângerează cu raze roșiatice înainte de a muri.  Un felinar solitar se aprinde pe o străduță întunecată. O pasăre zgribulită își ascunde ciocul între fulgii ei calzi, alunecând spre un somn adânc. O ultimă frunză dezgolește un copac ce așteaptă resemnat să îl învelească prima pătură rece de nea. Dunărea amorțită se târâie cu greu în albia sa. Un boboc de trandafir roșu se deschide sfios între degetele mele, transmițându-mi mesajul de iubire al celui ce mi l-a dăruit. Aburii dulci ai vinului fiert învăluie încăperea. Un balon roșu plutește cu grație în aer, împins de niște brațe jucăușe. Floricelele, ciocolata, jeleurile dispar pe nesimțite din farfuriile lor. Muzica mângâie blând boxele, anunțând că e motiv de bucurie. Orașul trist, răpit de obișnuitele haine de sărbătoare, surâde slab prin niscaiva luminițe colorate. Vântul aleargă nestingherit pe străzile aproape pustii. Zâmbete calde îmi îmbrățișează inima. Voci vesele răsună, bucurându-se de câteva clipe de karaoke. Secundarul numără ultima clipă de noiembrie. Luminile se sting, doar două lumânări mai sclipesc în timp ce aceleași glasuri cântă cu voioșie „La mulți ani!”. Sufletul meu se agață de o dorință și scânteile pier. Am 19 ani.