Schimbare


nemurenai yoru demo ii
asa ga konakute mo ii
nando demo tsutaetai
kimi ni todoke

Toamna mereu mă apucă melancolia. În ultimele zile, am fost de două ori la magazinul de birotică şi papetărie pentru dvd-uri şi de fiecare dată a trebuit să stau după mămici cu liste imense de rechizite. M-am trezit simţindu-mă nostalgică după acele zile lipsite de griji, parcă m-aş întoarce înapoi. Şi bacul l-aş mai da o dată, nu vreau licenţă. Iar când m-am urcat într-un maxitaxi, a început să cânte Wind of change la radio. Nu suport melodia aia. Nu pentru ca nu ar fi frumoasă, mi se pare o melodie bună. Dar mă face să mă simt goală pe dinăuntru şi încep să cred că existenţa mea pe această lume nu are niciun rost. Şi, la câtă stimă de sine am eu, nu-mi mai trebuie şi aşa ceva.

În altă ordine de idei, nu am găsit nici fustă, nici material pentru cosplay. Am să văd în Iaşi, poate am noroc mai mult acolo.

Anunțuri

Suntem aici!


Timp, eşti prea jucăuş şi imprevizibil! Şi cel mai rău e că nu ne putem da seama că ai trecut decât când lucrurile se schimbă, fie că e vorba de locuri, de oameni, sau pur şi simplu de acele ceasului. Dar, când rămân la fel, ce concluzie ar trebui să tragem?

Mergând pe stradă, acasă, văd ceva cu totul diferit decât ce mi se înfăţişa când eram mai mică. Alt asfalt, alte magazine, alimentare noi, semafoare care nu erau. Puţine sunt locurile care au rezistat timpului, cu toate că s-au schimbat şi ele puţin. Cred că tocmai această amestecătură de schimbare şi permanenţă mă derutează cel mai mult.

Ei, şi atunci cum ar fi trebuit să mă simt când am întrat în camera de cămin? Aceeaşi cameră 11, aflată aproape de capătul unui hol cu gresia pe jumătate înnoită. O colegă de cameră veche, una nouă. Patul de sus schimbat cu cel de la fereastră, dar acelaşi birou şi dulap. Eternul colţ de covor răsucit de paşi, aceeaşi chiuvetă la care curge apă rece în dreptul marcajului de apă caldă şi invers, dar o clanţă reparată în locul celei problematice de anul trecut şi un întrerupător de lumină modificat pentru ca butonul dinspre hol să aprindă becul din cameră, iar celălalt neonul din baie si nu viceversa, cum era anul trecut. Acelaşi superb răsărit de dimineaţă. Asta nu se va schimba vreodată, deşi priveliştea din spate a suferit câteva alteraţii. Un răsărit roşu va fi mereu un răsărit roşu şi îşi va strecura frumos lumina pe geam şi printre jaluzele, anunţându-ne că e dimineaţă.

Ce am scris cu creionul pe perete la plecare a rămas acolo. „Bokura ga ita”. Însă acum e mai potrivit „Bokura ga iru”, adică „Noi suntem aici”. Spre deosebire de acea seară de dinainte de plecare, în această zi de după sosire mă aflu într-o cameră nu doua treimi goală, ci o treime plină.

Kagirinaku hirogaru masshiro na ashita ni nani wo egaku?
(What will I draw on the blank canvas of tomorrow that stretches endlessly?)

Genjitsu ga someyuku makura na ashita ni nani wo egaku?
(What will I draw on the black canvas of tomorrow that’s been dyed by reality?)