Stropi


Mă simt ca o balama ce n-a fost unsă vreodată. Ruginită, poticnită, greu de strunit și, la cea mai mică mișcare, asurzitoare, scârțiitoare, groaznică. Dar cineva a cărui putere creatoare îmi este mai mult decât model spunea zilele trecute într-un interviu că trebuie să scrii și să scrii și să scrii până când scoți ce este prost, nereușit și penibil din tine. Întocmai ca apa ce se scurge printr-un robinet, mai întâi trebuie să iasă mâzga, mizeria, urâțenia. Abia apoi va veni și apa curată. El vorbea despre muzică, eu vorbesc despre condeiul pe care l-am abandonat într-un sertar ascuns adânc în mine. Pe măsură ce a trecut timpul, a devenit din ce în ce mai greu să îl ridic și să îl las din nou să îmi alunece, adunând și cristalizând gânduri haotice în cuvinte bine drămuite, în simboluri și metafore cum doar o eu de acum prea mult timp știa să găsească.

Acesta este primul meu val de apă murdară. Trebuie să îl las să curgă, să iasă din mine, căci simt că s-a strâns prea mult în interior, că mă înec în mâl. De ceva vreme sunt blocată. Nu îmi dau seama cum s-a întâmplat. Pot spune fără ezitare ca nu eram nici pe departe așa. O pot spune pentru că vorbesc despre o altă eu, una care nu mai există, pe care o simt ca și cum ar fi trăit în altă eră. Exista în mine o putere creatoare pe care atunci o consideram nătângă, dar pe care acum o invidiez. Dar ceva a murit. Am uitat. Nu-mi vine să cred cât am uitat.

Mi-am recitit două scrieri de acum aproximativ patru ani. Mă plec în fața acelei eu din primul an de facultate, derutată, speriată, rănită, dar din care răsăreau idei, convingeri, povești care trezeau ceva în alții. Oricât de narcisist ar părea – deși eu nu o simt așa – îmi admir personajele solide cărora le puteam da viață, cărora le conturam personalitate, trăiri, gânduri ce reverberau în sufletele ce aveau bunăvoința de a-mi parcurge cuvintele. Eu de atunci a reușit să mă șocheze pe mine, cea de acum. Chiar am zis eu vreodată ceva așa frumos? Pare-se că da. Oh, și cât de nesigură eram atunci! Dură cu mine însămi și nu tocmai încântată de ce obțineam. Mă bucur că n-am intuit nicio clipă ce urma să simt câțiva ani mai târziu. Aș fi fost dezamăgită de acea viitoare eu. „Cum să mă invidiezi?” aș fi spus. „Tu ar trebui să fii mult mai bună decât mine. Ar trebui să fi scris mult mai mult și mai frumos. Cum s-ar putea ca, la aproape un sfert de deceniu de viață, să consideri că aiuririle unei liceence în fază incipientă de metamorfozare în studentă sunt mai bune decât ce ai putea scrie tu?” Și aș fi fost îndreptățită să mă cert. Să mă pedepsesc, să mă trag de urechi și să mă oblig să îmi revin din starea asta.

Spre mare mea rușine, am uitat atât de multe de atunci. Poate ceva din minte a vrut să șteargă alte amintiri, dar cumva au fost prinse și acestea. Altfel nu îmi pot explica. Oricât de nereușită aș fi ca om, nu îmi imaginez ce altceva aș fi putut face cu trăirile de când scriam alături de Kitty „Above and beyond”. Au rămas așa puține! Unde v-ați strecurat? Cum de mi s-a șters Filip din memorie, din suflet în așa mare măsură? Dragul de tine, m-ai impresionat tu pe mine. Tăria aia sufletească venea de undeva. Sigur venea din mine. Sigur încă mai este pe undeva. Iar tu, Kitty, cred că mă ajuți mai mult acum prin ce am scris amândouă atunci decât ți-am fost eu de folos pe atunci în a-ți depăși temerile. Tu nu te-ai oprit, nu ca mine. Ai știut să găsești timpul pentru a încânta cu rânduri frumos clădite.

Nu încerc să îmi găsesc scuze, dar poate s-a șters pentru a-mi putea reaminti acum, când simt că nu mai pot construi nimic, că, de fapt, nu e așa. Că am fost și sunt în continuare capabilă de mai mult. Că nu trebuie să mă împotmolesc, ci să merg în continuare, cu pași mici, dar siguri. Dacă o eu de peste câțiva ani recitește rândurile astea și simte la fel, te rog, nu te opri. Niciodată nu te opri. Poți mai mult, știu eu că poți mai mult. Orice ar fi, mereu vei ieși la liman. Mereu, mereu.

Oh, că nu va fi mereu totul perfect, asta e problema? Evident că nu va fi. Nu-ți toci sănătatea pe lucrurile care nu merită doar pentru că ai imboldul acesta nesuferit de a face totul bine, de a nu da nimănui posibilitatea să te critice (asta se va întâmpla oricum). Privește dincolo de toate astea. Privește lucrurile care contează cu adevărat. Degetele care dansează pe tastatură, fie că produc cod sau proză. Degetele alunecând pe claviatura pianului, fie că mai scapă o notă greșită uneori. Degetele care măsoară, trasează, taie, potrivesc, cos. Corzile vocale care au vrut de atâta timp să cânte și le-ai ascuns atât de bine încât au ruginit și ele – nu le mai lăsa de izbeliște! Ochii care aleg secvențe, urechile ce le potrivesc cu muzica, mâinile care le decupează, așază, aranjează – să nu renunți la bucuria asta niciodată! Și, nu în ultimul rând, acele degete ce le cuprind pe ale tale, fie frig, fie cald, fie ce-o fi – nu le da drumul! Scrie. Exersează. Coase. Cântă. Editează. Iubește. Restul… la un moment dat se prefac în fum. Nu vor mai fi importante. Nu sunt nici acum, deși ceva din mine se încăpățânează să le considere mai prioritare decât sunt.

Se va termina cu toate. Va începe altceva. Deși acea zi de iulie mă sperie, va veni și va trece, ca toate zilele dintre acum și atunci. Toate trebuie să conteze, nu doar ziua aceea, deocamdată îndepărtată. Nu cred ca sunt adult. Nu știu dacă voi fi vreodată. Sigur nu îmi doresc să fiu. Dar sunt convinsă că, după ce trece totul, voi avea mai multă libertate în a-mi alege momentele când trebuie să fiu adult și momentele când vreau să fiu copilă. Va fi frumos. Este un început la care tânjesc deja. Dar, până atunci, să termin cu sfârșitul acesta. Și să scriu. Să scriu mult, până simt că nu mai am ce, doar ca să descopăr că mai izvorăște ceva în mine. Altfel, nu mi-o voi ierta niciodată.

Gândeşte-te că viaţa e o multitudine de călătorii cu taxiul, de la o destinaţie la alta. Dacă o laşi să-şi facă de cap, să te poarte cum vrea ea, ai să te trezeşti că şoferul te-a plimbat prin tot oraşul doar ca să te ducă la câteva străzi distanţă de locul de unde ai plecat. Şi nu prea o să îţi placă când vei avea de plătit călătoria. E bine să te laşi dus de val, dar trebuie să ştii să discerni momentele când te poţi lăsa pe o ureche de momentele când trebuie să îţi iei viaţa în mâini şi să o îndrumi pe unde îţi convine ţie. Ştii tu, să îi zici şoferului că vrei să te ducă într-un anumit loc, dar să meargă pe strada cutare şi cutare. Şi e foarte important ca atunci când nu îţi convine felul cum decurge călătoria sau când te răzgândeşti şi îţi dai seama că nu eşti pe drumul cel bun să ai curajul de a spune: „Şofer, eu aici cobor!”.

Replică din „Înapoi” al acelei eu ce nu mai sunt acum (ceea ce mă face să nu simt prost că mă autocitez). Îi mulțumesc că a scris asta, cred că nici nu realiza ce avea să însemne acum pentru mine :)

E timp!


A trecut mult timp de când nu mă mai ating festivităţile de început de an şcolar, respectiv universitar. În niciun caz nu atât de mult câ să scriu despre ele. Dar azi am simţit un amalgam de lucruri, cel mai pregnant fiind o criză de timp.

Ce-i drept, probleme cu timpul (sau, mai degrabă, cu lipsa lui) am avut mereu. Nu de puţine ori mâ plângeam că nu mai dorm nopţile, că nu pot nici măcar la un film să mă duc, că nu mai apuc să mai citesc nicio carte. Şi nu cred că exageram, la momentul respectiv chiar aşa era.

Azi m-am văzut pusă iar în faţa ameninţării unui viitor plin de astfel de momente. Şi, totodată, în faţa unei numărători inverse spre clipa pe care, odată, o vedeam atât de departe în viitor: licenţa. Dar acesta nu e singurul timp care se scurge, apropiindu-se de final. E ultimul meu an de licenţă, ultimul an în care mai pot să mă consider învăţăcel, în care nu trebuie să mă gândesc că am nevoie de serviciu. E ultimul an pe care îl voi mai petrece alături de unele persoane ce apoi vor zbura spre alte meleaguri şi, astfel, se vor pierde în negura… ghici cui? A timpului, evident.

Aşa că m-am supărat pe el. Nu îl mai las să îşi facă de cap. Azi m-am hotărât că am timp. Trebuie să fie timp. Să văd măcar un episod dintr-un anime pe zi, să citesc măcar un capitol de manga sau cinci pagini de carte. Să mă opresc cinci minute şi să privesc Copoul în toată splendoarea lui, care nu se mai întoarce, de care într-o zi îmi va fi dor şi mă voi gândi cât de norocoasă eram atunci că locuiam acolo şi ce proastă că nu ridicam ochii din asfalt când mă duceam spre facultate, prea preocupată cu lucruri ce îşi vor pierde din însemnătate cu siguranţă. Să mă duc la Nijikon şi, timp de un weekend, să uit că mă aşteaptă facultatea când mă întorc. Să îmi rezerv două ore pe săptămână în care să scriu cu drag, încercând să îmi redescopăr avântul de altădată, acum uşor ruginit. Să dorm maxim şase (hai şapte) ore pe noapte, dar niciodată mai puţin de cinci (iar asta doar dacă arde tare), cum deseori făceam în anul doi.

Am timp să fiu eu. Îmi voi face timp să fiu eu.