Stropi


Mă simt ca o balama ce n-a fost unsă vreodată. Ruginită, poticnită, greu de strunit și, la cea mai mică mișcare, asurzitoare, scârțiitoare, groaznică. Dar cineva a cărui putere creatoare îmi este mai mult decât model spunea zilele trecute într-un interviu că trebuie să scrii și să scrii și să scrii până când scoți ce este prost, nereușit și penibil din tine. Întocmai ca apa ce se scurge printr-un robinet, mai întâi trebuie să iasă mâzga, mizeria, urâțenia. Abia apoi va veni și apa curată. El vorbea despre muzică, eu vorbesc despre condeiul pe care l-am abandonat într-un sertar ascuns adânc în mine. Pe măsură ce a trecut timpul, a devenit din ce în ce mai greu să îl ridic și să îl las din nou să îmi alunece, adunând și cristalizând gânduri haotice în cuvinte bine drămuite, în simboluri și metafore cum doar o eu de acum prea mult timp știa să găsească.

Acesta este primul meu val de apă murdară. Trebuie să îl las să curgă, să iasă din mine, căci simt că s-a strâns prea mult în interior, că mă înec în mâl. De ceva vreme sunt blocată. Nu îmi dau seama cum s-a întâmplat. Pot spune fără ezitare ca nu eram nici pe departe așa. O pot spune pentru că vorbesc despre o altă eu, una care nu mai există, pe care o simt ca și cum ar fi trăit în altă eră. Exista în mine o putere creatoare pe care atunci o consideram nătângă, dar pe care acum o invidiez. Dar ceva a murit. Am uitat. Nu-mi vine să cred cât am uitat.

Mi-am recitit două scrieri de acum aproximativ patru ani. Mă plec în fața acelei eu din primul an de facultate, derutată, speriată, rănită, dar din care răsăreau idei, convingeri, povești care trezeau ceva în alții. Oricât de narcisist ar părea – deși eu nu o simt așa – îmi admir personajele solide cărora le puteam da viață, cărora le conturam personalitate, trăiri, gânduri ce reverberau în sufletele ce aveau bunăvoința de a-mi parcurge cuvintele. Eu de atunci a reușit să mă șocheze pe mine, cea de acum. Chiar am zis eu vreodată ceva așa frumos? Pare-se că da. Oh, și cât de nesigură eram atunci! Dură cu mine însămi și nu tocmai încântată de ce obțineam. Mă bucur că n-am intuit nicio clipă ce urma să simt câțiva ani mai târziu. Aș fi fost dezamăgită de acea viitoare eu. „Cum să mă invidiezi?” aș fi spus. „Tu ar trebui să fii mult mai bună decât mine. Ar trebui să fi scris mult mai mult și mai frumos. Cum s-ar putea ca, la aproape un sfert de deceniu de viață, să consideri că aiuririle unei liceence în fază incipientă de metamorfozare în studentă sunt mai bune decât ce ai putea scrie tu?” Și aș fi fost îndreptățită să mă cert. Să mă pedepsesc, să mă trag de urechi și să mă oblig să îmi revin din starea asta.

Spre mare mea rușine, am uitat atât de multe de atunci. Poate ceva din minte a vrut să șteargă alte amintiri, dar cumva au fost prinse și acestea. Altfel nu îmi pot explica. Oricât de nereușită aș fi ca om, nu îmi imaginez ce altceva aș fi putut face cu trăirile de când scriam alături de Kitty „Above and beyond”. Au rămas așa puține! Unde v-ați strecurat? Cum de mi s-a șters Filip din memorie, din suflet în așa mare măsură? Dragul de tine, m-ai impresionat tu pe mine. Tăria aia sufletească venea de undeva. Sigur venea din mine. Sigur încă mai este pe undeva. Iar tu, Kitty, cred că mă ajuți mai mult acum prin ce am scris amândouă atunci decât ți-am fost eu de folos pe atunci în a-ți depăși temerile. Tu nu te-ai oprit, nu ca mine. Ai știut să găsești timpul pentru a încânta cu rânduri frumos clădite.

Nu încerc să îmi găsesc scuze, dar poate s-a șters pentru a-mi putea reaminti acum, când simt că nu mai pot construi nimic, că, de fapt, nu e așa. Că am fost și sunt în continuare capabilă de mai mult. Că nu trebuie să mă împotmolesc, ci să merg în continuare, cu pași mici, dar siguri. Dacă o eu de peste câțiva ani recitește rândurile astea și simte la fel, te rog, nu te opri. Niciodată nu te opri. Poți mai mult, știu eu că poți mai mult. Orice ar fi, mereu vei ieși la liman. Mereu, mereu.

Oh, că nu va fi mereu totul perfect, asta e problema? Evident că nu va fi. Nu-ți toci sănătatea pe lucrurile care nu merită doar pentru că ai imboldul acesta nesuferit de a face totul bine, de a nu da nimănui posibilitatea să te critice (asta se va întâmpla oricum). Privește dincolo de toate astea. Privește lucrurile care contează cu adevărat. Degetele care dansează pe tastatură, fie că produc cod sau proză. Degetele alunecând pe claviatura pianului, fie că mai scapă o notă greșită uneori. Degetele care măsoară, trasează, taie, potrivesc, cos. Corzile vocale care au vrut de atâta timp să cânte și le-ai ascuns atât de bine încât au ruginit și ele – nu le mai lăsa de izbeliște! Ochii care aleg secvențe, urechile ce le potrivesc cu muzica, mâinile care le decupează, așază, aranjează – să nu renunți la bucuria asta niciodată! Și, nu în ultimul rând, acele degete ce le cuprind pe ale tale, fie frig, fie cald, fie ce-o fi – nu le da drumul! Scrie. Exersează. Coase. Cântă. Editează. Iubește. Restul… la un moment dat se prefac în fum. Nu vor mai fi importante. Nu sunt nici acum, deși ceva din mine se încăpățânează să le considere mai prioritare decât sunt.

Se va termina cu toate. Va începe altceva. Deși acea zi de iulie mă sperie, va veni și va trece, ca toate zilele dintre acum și atunci. Toate trebuie să conteze, nu doar ziua aceea, deocamdată îndepărtată. Nu cred ca sunt adult. Nu știu dacă voi fi vreodată. Sigur nu îmi doresc să fiu. Dar sunt convinsă că, după ce trece totul, voi avea mai multă libertate în a-mi alege momentele când trebuie să fiu adult și momentele când vreau să fiu copilă. Va fi frumos. Este un început la care tânjesc deja. Dar, până atunci, să termin cu sfârșitul acesta. Și să scriu. Să scriu mult, până simt că nu mai am ce, doar ca să descopăr că mai izvorăște ceva în mine. Altfel, nu mi-o voi ierta niciodată.

Gândeşte-te că viaţa e o multitudine de călătorii cu taxiul, de la o destinaţie la alta. Dacă o laşi să-şi facă de cap, să te poarte cum vrea ea, ai să te trezeşti că şoferul te-a plimbat prin tot oraşul doar ca să te ducă la câteva străzi distanţă de locul de unde ai plecat. Şi nu prea o să îţi placă când vei avea de plătit călătoria. E bine să te laşi dus de val, dar trebuie să ştii să discerni momentele când te poţi lăsa pe o ureche de momentele când trebuie să îţi iei viaţa în mâini şi să o îndrumi pe unde îţi convine ţie. Ştii tu, să îi zici şoferului că vrei să te ducă într-un anumit loc, dar să meargă pe strada cutare şi cutare. Şi e foarte important ca atunci când nu îţi convine felul cum decurge călătoria sau când te răzgândeşti şi îţi dai seama că nu eşti pe drumul cel bun să ai curajul de a spune: „Şofer, eu aici cobor!”.

Replică din „Înapoi” al acelei eu ce nu mai sunt acum (ceea ce mă face să nu simt prost că mă autocitez). Îi mulțumesc că a scris asta, cred că nici nu realiza ce avea să însemne acum pentru mine :)

Anunțuri

În patru colţuri


I keep, keep thinking that it’s not goodbye
Keep on thinking it’s a time to fly
And this is how it feels
As we go on
We remember
All the times we
Had together
And as our lives change
From whatever
We will still be
Friends Forever…

Şi nu or să mai fie niciodată dimineţile în care pe jumătate adormiţi să căutăm un mijloc de transport spre liceu, nici vocea lui Vasi care să ne strige pe sub mustaţa-i căruntă să nu ne mai sprijinim în mâini capul ce ne pică de somn, nici vectorii cu care ne-a speriat diriga în prima zi de şcoală şi nici lista interminabilă de erori din ecranul bolnăvicios de albastru al dragului de C++. Şi niciodată nu o să mai alergăm pe holuri şi nu o să mai auzim glasuri zglobii de cnveişti, nu or să mai fie glumele din recreaţii şi nici temele făcute (a.k.a. copiate) în pauza mare, nici orele copios de amuzante cu domnul Popa sau profa de română.

Îmi va fi dor până şi de izul de clor al podelelor proaspăt spălate de doamna de serviciu, de coada interminabilă de la magazin, de ghiozdanul greu ca zece pietre de moară, de felul molatic cum se mişcă secundarul ceasului nostru galben în orele de chimie, de nopţile nedormite, de momentele „poetice” când ni se cerea să scoatem o foaie de hârtie, de zbârnâitul telefoanelor prin ore, de teancurile de foi xeroxate şi de bileţelele disperate cu datorii pe care tanti de la xerox le trimitea zilnic.

Şi niciodată nu o să ne mai spunem „’Neaţa!” sau „Ne vedem mâine!”, nu o să ne mai înghesuim în micuţa sală 16 de şaisprezece metri pătraţi, cum bine a punctat Florian, nu o să ne mai apropiem cu teamă de tablă, nu o să ne mai întrebăm (retoric) care mai este de serviciu.

Nu contest pe cei care au spus că nu am fost uniţi, poate chiar a fost aşa, dar pentru mine a fost cel mai frumos colectiv în care am fost vreodată şi atunci când a fost nevoie am reuşit să fim cu adevărat împreună. Aşa puţini câţi am rămas, cu bune şi cu rele, cu toane sau nu, cu zbierete sau voci timide, am fost un colectiv de nota 10.

Am reuşit să avem un banchet superb împreună, să ne distrăm fără să ne pese de absenţa dirigăi sau a altor profi, să lăsăm deoparte mici supărări şi să fim noi, fără inhibări, să ne facem micul număr artistic (scurt, dar de efect – „12A! 12A! 12A!”), să ciocnim un pahar în care ne-am pus toate amintirile frumoase şi cele mai sincere urări de succes pentru viitor cât mai frumos şi luminos.

Iar festivitatea de absolvire, când am devenit oficial absolvenţi de CNVA, a fost cea mai senină şi însorită zi de care am avut parte până acum, şi nu doar datorită vremii, ci graţie celor 21 de zâmbete largi care mi-au încălzit inima.

Sunt conştientă că nu am să las în urmă ceva notabil, că timpul o să mă şteargă treptat din inimile voastre, că viaţa o să ne ducă în colţuri îndepărtate de ţară şi chiar de lume şi să poate nu am să mai aud de mulţi dintre voi decât abia după cei zece ani până la acea reîntâlnire, când, pentru o clipă magică, o să redevenim aceeaşi elevi luminoşi şi frumoşi ce au fost odată în clasa a XII-a A. Tot ce sper este ca acolo undeva, într-un mic colţişor uitat al sufletului vostru, să păstraţi un sertăraş cu numele meu în care să nu se afle doar eternul „Ah, tocilara aia!”, ci şi o scânteie mică de ceva (orice) frumos rămas din mine. Îmi pare extrem de rău că micul meu carneţel roz nu a ajuns la toată lumea (e şi vina mea, mi-a venit ideea cam târziu), mi-ar fi plăcut să vă am pe toţi acolo, aproape de sufletul meu. Dar oricum veţi fi vii în mine şi am să vă iubesc mereu la fel ca acum, căci în aceşti patru ani, poate fără să vreţi şi fără să ştiţi, aţi fost raţiunea mea de a fi, singurul motiv pentru care reuşeam să trec peste tot ce era greu. Cu voi nu m-am simţit niciodată singură, aţi fost surorile şi frăţiorul pe care nu i-am avut niciodată şi vă iubesc, copii frumoşi, vă iubesc! Aşa în felul meu mic, stângaci şi naiv. Ţin să vă las o mică vorbă fiecăruia. E momentul în care să ne scuturăm de tot ce a fost neplăcut şi să gravăm în amintire doar ceea ce ne-a făcut fericiţi şi ne-a încălzit inima.

Ancuţa – Ştiu că primul lucru care m-a impresionat la tine au fost ochii aia superb de albaştri, atât de clari, atât de sinceri, atât de senini. Nu ştiu cum poţi mereu să fii aşa calmă şi liniştită, cum poţi trece peste toate obstacolele fără să te macini prea mult şi mergând pe principiul „Ce-o fi, o fi!”. Te invidiez şi te admir pentru asta şi mi-a făcut o enormă plăcere să îmi fii colegă de bancă anul acesta.

Nico – A fost o surpriză foarte plăcută să te reîntâlnesc şi să fim din nou colege, cu toate că nu mai ţin minte prea multe de la grădiniţă (poate doar dansul acela cu păpuşi imortalizat într-o fotografie). Pentru mine eşti un model de străduinţă şi perseverenţă, o persoană care mereu luptă pentru ceea ce vrea, care nu se sfiieşte să spună tare ce nu îi convine, păstrându-şi totodată calmul şi modestia. Îmi place să râd cu tine, mă faci să mă simt mereu eliberată şi gata să înfrunt orice.

Diana – Singurul motiv pentru care regret lipsa orelor de desen este că nu pot să îţi mai văd frumoasele imagini pe care degetele tale le făureau din câteva simple culori. Oricum, ai fost mereu o prezenţă plăcută şi stilată, care poate nu te dădea pe spate, dar în mod sigur lăsa un gust plăcut în urmă. Mă bucur de fiecare dată când îţi văd zâmbetul mare şi senin, nici nu ştii cât mă încântă absenţa acelor statusuri ce mai că îmi frângeau mie inima pe care le aveai odată. Eşti o persoană deosebită, meriţi o viaţă cu ploi de surâsuri cât mai dese.

Alexandra (a.k.a. Pisi) – Micuţă şi timidă, dar totuşi cu un şarm aparte, aşa te vedeam la început. Te-ai schimbat (în bine, evident), dar încă mai ai alura aceea misterioasă, nedefinitul acela ce te face specială. Nu vorbeşti mult, dar când spui ceva, o spui clar şi bine. Îmi place să te vad mai sigură pe tine, mai matură şi, totodată, aceeaşi copiliţă. Să ştii că eşti frumos tare, copilule!

Iulica – Vai, ia spune tu, Iulica, cine o să îţi mai dea ţie peste mână când îţi rozi unghiile în oră, cine o să îţi mai şteargă fruntea de corector, cine o să îţi mai aranjeze părul zburlit de vântul de dimineaţă, cine o să mai strâmbe din nas când scoţi sticluţa de cafea imediat ce ai ajuns în bancă şi o să strige sus şi tare că ea nu o să bea aşa ceva niciodată de fiecare dată când încerci să o îmbii? Dar mai ales, cine o să îţi explice exerciţiul la mate cu un ţignal ce mai că sparge neoanele din clasă (nu, e clar că meseria de profesor nu e pentru mine)? Cu siguranţă nu o să mai fiu eu. Sper totuşi să existe cineva pe planeta asta care să te dezveţe de ros unghii, ca eu una am capitulat şi îmi accept înfrângerea. Şi poate la facultate ai să înveţi ceva ce nu ai reuşit în tot liceul: dacă faci dublu-click pe iconiţa de messenger, se deschide (nu, nu te mint, cross my heart). Lăsând gluma la o parte, mai dă şi tu un semn de viaţă de acum în acolo ;) (şi să fie des, foarte des).

Andreea – Ţii minte ce ţi-a zis Moşul într-a zecea, nu? Să nu mai văd vreo mutriţă tristă că ne supărăm şi te tăiem de pe lista de Crăciun. Viaţa e prea scurtă ca să o consumi într-un moment de supărare. Caută mereu în tine acel zâmbet frumos pe care ştiu că îl ai, vioiciunea molipsitoare, umorul care mereu ne dă pe toţi pe spate. Pe scurt, fii o divă, căci ştiu că poţi! Ţine minte, the sky’s the limit, baby! ;)

Paty – Nu te-am întrebat niciodată, dar într-a noua era cumva vreo competiţie care ajunge prima la şcoală? Pentru că dacă era, atunci afirm triumfătoare că te-am bătut :) . Nu am să uit niciodată vara de după clasa a noua şi nici toate celelalte momente, am să le găsesc mereu când deschid „Pe aripile vântului” şi simt parfumul prezenţei tale care mă ia în braţe sincer şi delicat ca în prima zi. Te iubesc, copilul meu scump şi creţ, şi te aştept mereu în vizită la Iaşi, să luăm împreună la asalt toate librăriile de acolo, să ne oprim la o ceaşcă de ceai (nu beau cafea, refuz fără drept de apel) şi nu numai.

Dănuţa – Cine te-a zis că vorbeşti mult, te-a minţit crunt. Mie cel puţin îmi face mare plăcere să te ascult, pentru că ştiu că, odată cu fiecare cuvânt, mi se destăinuie ori ceva foarte amuzant ori ceva extrem de interesant. Mori stricate sunt cei care vorbesc fără rost, tu eşti mult mai mult de atât. Eşti colega din spate spre care mă întorc mereu, voluntar sau nu, căci aura ta atrage ca un magnet şi dăruieşte în schimb zâmbete şi optimism.

Iuliana – Zice o vorbă că cei din urmă vor fi cei dintâi. Poate nu s-a adeverit încă, dar ai tot timpul din lume să se petreacă şi asta. Căci sunt sigură că, la un moment dat, vei fi prioritatea numărul 1 a unei persoane care să te merite şi care să ştie să tacă când guriţa ta mare o ia razna şi să vorbească atunci când faci o pauză să mai răsufli. Şi aştept invitaţie la nunta cu Diana ;) .

Onuţa – De un lucru sunt sigură: nu o să îmi mai ţină nimeni capac la baschet de acum în acolo ;) . Să fii mereu la fel de zâmbitoare, la fel de copil, la fel de puternică şi încrezătoare. Şi, oriunde te duci, să le dai tuturor peste nas şi să fii şefă de promoţie get-beget, pentru că meriţi!

Gigi – What’s new, pussycat? :P E clar că nu am să uit niciodată acest cântec pentru că nu am să te uit pe tine: mereu copilăroasă, zâmbitoare, caldă, dulcică şi naivă într-un mod cât se poate de inocent. Ai fost inima clasei, veselia noastră, mica rază de soare care se strecura chiar şi printre cei mai groşi nori ai temelor, testelor şi tezelor interminabile. Poate ne întâlnim la un baschet cândva, mi-ar face mare plăcere.

Alex – Cârcotaşă nu, e extrem spus, dar ştiu că mereu ai avut un punct de vedere bine înrădăcinat în orice problemă şi nu ţi-e teamă să îţi aperi ideile, mai ales când ştii că ai dreptate şi crezi în tine. Mi-a plăcut să te am aproape, să fim colege de bancă sau doar vecine de bancă, să vorbim despre House când orele de fizică deveneau prea plictisitoare, să împărtăşim toate frustrările şi bucuriile existenţei de cnveist.

Flo – Şi, ia zi, e greu între 20 de fete? Recunoaşte că ţi-a plăcut, pungaşule :P . Mărturisesc că, la început, a fost ciudat să fiu în bancă lângă un băiat. Nu că n-aş mai fi fost din clasa I, nu cred că avea legătură, dar mereu mi-a fost greu să relaţionez pe picior de egal cu un reprezentant al sexului opus, de teamă ca modul de exprimare să nu îmi fie înţeles greşit. Dar până la urmă am reuşit să scap de încordare şi să descopăr ce coleg minunat am avut alături în toţi aceşti ani. Ce să mai, ai fost un cocoşel beton, Floricel ;).

Ştefi (a.k.a. Pisi II) – Era mereu în pauze un glas clar care răsuna deasupra celorlalte, un râset spontan, un protest vehement sau o melodie fredonată fără griji. Ah, da, era Ştefi. Poate urechiuşa ta bolnăvioară nu a apucat să audă cât de mult te stimez, dar îţi spun acum că tu şi pisi eraţi deliciul meu din fiecare pauză, mereu mă bine-dispuneai sau mă puneai pe gânduri asupra anumitor lucruri. Viitoare doamnă farmacistă, aveţi respectul meu.

Rodica – Mereu pe fugă, mereu râzând, mereu relaxată, mereu cu o glumă bună pe buze. Aşa a rămas Rodica în mintea mea. O doză de prospeţime şi voie bună în fiecare dimineaţă. A, şi cu un talent extraordinar la desen şi nişte mişcări incredibile pe terenul de baschet. Nici nu cred că e nevoie să îţi urez succes mai departe, sunt sigură că, oricând vei mai arunca vreo minge, va trece mereu prin inel şi va face plasa coşului să tremure.

Oana – Te admir pentru curajul de a apuca mereu taurul de coarne şi nu de a fugi din calea lui, cum am făcut eu mereu. Eşti tot ceea ce nu aş putea fi niciodată, deşi mă străduiesc, pentru că e o mare diferenţă între îndrăzneala şi vitejia înnăscută şi cea construită pe parcurs. Eşti de pe acum o persoană de succes şi o să ai lumea la picioare, sunt sigură de asta.

Marie (franţuzit ca să fie o diferenţiere între cele două Marii) – Am citit cu mare emoţie şi plăcere rândurile din carneţel, dar nu am ştiut cum să îţi răspund, nu cred că există cuvinte îndeajuns de puternice să mulţumească pentru toate gândurile acelea frumoase. Mă bucură mult că ne-a unit franceza, ai să ocupi, alături de ea, un loc aparte în inima mea. Şi nu am uitat că m-ai susţinut în acea seară de vineri la cercul de franceză în ceea ce priveşte compunerea mea despre Mircea Badea. Sper ca, peste ani, să îmi arăţi multe poze în care să fii alături de un francez chipeş, cu mulţi prichindei alergând în jurul vostru. Şi să îmi împărtăşeşti şi tu din scrierile tale frumoase şi pline de talent, incomparabile cu cele modeste ale mele. Promit că am să îl lecturez pe domnul Le Clezio, sunt sigură că îmi va plăcea. Versurile acelea din La Oreja de Van Gogh m-au înmuiat complet, erau din două din piesele mele preferate. Permite-mi să răspund la fel:

Y sólo quedarán los buenos momentos de ayer
Que fueron de los dos y hoy sólo quiero creer
Que recordarás las tardes de invierno por Madrid
(Galati, în cazul nostru)
Las noches enteras sin dormir (o, da)
La vida pasaba y yo sentía que me iba a morir de amor (pentru fizică, evident)
Al verte esperando en mi portal
Sentado en el suelo sin pensar
Que puedes contar conmigo.
(oricând ;) )

Laura – Laura, hai la tablă! Te rog, chiar insist. Varianta 60, subiectul III :P Nu, stai liniştită, glumeam, nu a venit niciun extraterestru să mă schimbe brusc în Duma. Încă mai am părul lung, nu fac nicio rocadă, iar covorul de sub tălpile mele nu e bătătorit, deci cred că e ok, mai am şanse să mă cruţe nenea acela verde cu antenuţe din geam. Mereu simplă şi delicată, cu o dulceaţă aparte, ai fost o colegă pe care mi-a fost tare drag să o am alături. Dublet Pal-Stan/ Stan-Pal sau nu, aţi fost primele din clasă de care m-am ataşat şi nu am să uit niciodată cum ne confunda profa de română pe noi două şi pe Andreea care stătea în spatele meu. Momente epice, ce mai ;) .

Maria – Primul lucru care îmi vine în minte acum e cât de dulce reacţionai de fiecare dată când cineva îţi scria greşit numele pe vreo listă. Ei, lasă, asta arată că eşti specială şi că e nevoie de mai mult decât o singură privire pentru ca omul să te cunoască aşa cum eşti în realitate. Eşti ceea ce este definit drept „toc cui şi minte brici”, mică, dar mare prin forţa ta interioară, cea care mă mai scotea şi pe mine din buclucuri la informatică şi matematică, o fată frumoasă, plăcută şi inteligentă, o bună colegă şi companioană. Ţin pumnii strânşi pentru mult-doritul 9,80 la mate (yes, you can ;) ).

Andruţ – Nu ştiu de ce când mă gândesc la tine văd mov în faţa ochilor, poate pentru că te-am văzut de multe ori îmbrăcată astfel sau poate pentru că te prinde culoarea foarte bine. Nu puteam să nu pufnesc în râs de fiecare dată când imitai cu o acurateţe aproape iritantă acel „Fată, ce-ai?” prin pauze. Îmi place de tine că faci din tot ce e mai greu o glumă şi încasezi până şi loviturile puternice cu zâmbetul acela larg şi frumos pe chip. Să rămâi mereu aşa veselă, dinamică şi încrezătoare.

Catalogul s-a strigat pentru ultima oară, au fost încheiate ultimele medii, au fost numărate ultimele absenţe. Copertele sale s-au închis cu un sunet surd, spre a nu se deschide decât peste zece ani. Urmează momentul final, pe care îl tot amân, poate pentru că e două dimineaţa şi tot scriu de trei ore bune, poate pentru că am înşirat patru pagini în Word şi plâng încontinuu de la al doilea rând bătut la tastatură, poate pentru că nu mai am batiste de udat sau poate pentru că pur şi simplu încă nu vreau să accept că s-a terminat, că nu va mai fi din nou alt orar, alt semestru, alte note, alte teze, alte ore, alte pauze alături de voi. E bine totuşi că vărs toate aceste lacrimi pe care le-am ţinut în mine până acum doar în faţa micului meu monitor, dacă ar fi fost de faţă cu voi nu m-aş mai putea opri şi v-aş întrista pe toţi. Dacă, peste ani, vedeţi un mesaj pe mess sau pe mail de la un nume care vă sună cunoscut, dar nu ştiţi de unde să îl luaţi, atunci să ştiţi că sunt eu, un eu care moare de dorul vostru şi vrea să ştie ce oameni frumoşi aţi ajuns. Între timp, în urma noastră rămâne o mică pălărie în patru colţuri aruncată în aer, trimiţând în toate cele patru zări speranţa unui nou început cât mai luminos…

We won’t say our goodbyes you know it’s better that way
We won’t break, we won’t die, it’s just a moment of change…