Flori pentru Algernon


 

Câţi dintre noi n-am vrea să ştim mai multe? Indiferent de motiv, fie pentru note mai bune la şcoală, fie pentru un mai bun randament la serviciu, fie pur şi simplu din dorinţa de cunoaşte mai bine lumea în care trăim. Dar cum ar fi să vrei să fii mai deştept doar pentru ca ceilalți sa te placă? Şi ce-ai fi în stare sa faci pentru asta?

Aceasta este povestea lui Charlie Gordon, un băiat cu o inimă de aur, dar cu o minte mai înceată decât a celorlalţi… căci Charlie este retardat. Respins până şi de propria sa mamă, Charlie lucrează într-o brutărie, unde este bătaia de joc a tuturor. Însă el, naiv şi candid, îi consideră pe toţi prieteni şi îi iubeşte mai mult decât probabil i-ar iubi un om cu mintea întreagă. Pentru că o inimă curată nu are nevoie de creier pentru a iubi.

Profesoara Alice Kinian, de la „Şcoala Beekman pentru Adulţi Retardaţi”, îl recomandă pe Charlie profesorului Nemur și doctorului Strauss pentru o operaţie pe creier în fază experimentală ce l-ar putea ajuta să-şi atingă visul cu mâna: să devină un geniu. Charlie este supus mai multor teste, printre care şi o cursă contra cronometru de soluţionare a unui labirint, în paralel cu un şoarece ce fusese operat la rându-i, Algernon. Nemur şi Strauss decid în final să îl folosească pentru experiment.

Încet-încet, Charlie devine din ce în ce mai deştept, însă nu este precum îşi închipuia că va fi. Îi revin amintiri traumatizante din trecut, în care mama sa îl trata cu brutalitate, îşi dă seama de făţărnicia aşa-zişilor săi prieteni şi descoperă o greşeală în teoria celor doi oameni de ştiinţă, care face ca efectele asupra creierului lui Algernon să dispară. Doctorii vor să-i facă o disecţie, pentru a afla ce a mers prost, dar Charlie, care prinsese drag de animal, îl salvează din laborator. Totuşi, şoarecele moare, iar Charlie îl îngroapă îndurerat într-un parc. Ştiind că în curând şi el va paţi acelaşi lucru, Charlie scrie un studiu în care vorbeşte de efectul „Gordon-Algernon”, explicând în mod ştiinţific eroarea din ipotezele lui Nemur şi conştientizând faptul că inteligenţa sa va dispărea la fel de repede cum a venit.

Singurul lucru frumos care i se întâmplă inteligentului Charlie este faptul că îşi dă seama de dragostea ce i-o poartă profesoarei Kinian, dar o respinge când simte că devine din nou ca înainte. Pe măsură ce greşelile încep să se strecoare în cuvintele lui, Charlie redevine cel de înainte, însă de această dată este conştient că e retardat, că cei pe care îi considera prieteni îl privesc ca pe un nimic, că nu va putea niciodată să răspundă sentimentelor domnişoarei Kinian. Aceasta este drama lui, chinul interior care îl va urmări permanent. Spre deosebire de Charlie de dinainte de operaţie, cel de la final nu mai trăieşte învelit de un strat protector de ignoranţă, îşi conştientizează în mod tragic situaţia şi faptul că nu poate face nimic pentru a o schimba.

Mesajul cărţii „Flori pentru Algernon”, în ciuda faptului că tratează o temă delicată, se adresează tuturor. Charlie este unul dintre personajele care te fac să vezi lumea altfel, să înţelegi mai mult din ea. Existenţa unui Charlie prost şi a unui Charlie genial surprinde indirect dualitatea umană, căci fiecare dintre noi este locuit, probabil, de un prost şi de un geniu. Astfel „efectul Gordon-Algernon“ despre care scrie inteligentul Charlie ne priveşte, într-un fel, pe toţi. Totuşi, marile adevăruri ale cărţii le spune, în felul lui candid, Charlie cel prost. Cum ar fi că e bine să ai prieteni. Şi că e uşor să ai prieteni dacă laşi lumea să râdă de tine. Mai învăţăm că lumea de afară este o mare dezamăgire, că făţărnicia şi ipocrizia sunt la tot pasul şi că unii oameni sunt în stare să calce totul în picioare pentru a-şi atinge scopurile. Doctorul Nemur nu vrea să accepte faptul că a greşit, îl tratează pe Charlie ca pe un simplu cobai şi ajunge să îl urască pentru faptul că a ajuns mai inteligent decât el.

Totuşi, chiar în momentul în care te aştepţi mai puţin, se întâmplă un miracol, întruchipat de cineva cu sentimente nobile, care te tratează exact ca ceea ce eşti: un om, cu defecte şi calităţi, dar mai ales, cu o inimă capabilă să iubească. Astfel, în contrast cu celelalte personaje, apare domnişoara Kinian, un model de răbdare, toleranţă şi iubire. Dar strălucirea ei nu este capabilă să lumineze întunericul în care Charlie se vede aruncat din nou, iar acest fapt clădeşte un zid indestructibil între cei doi. Un alt lucru pe care îl punctează cartea este că nici inteligenţa nu aduce doar beneficii. Diferenţa dintre cei doi Charlie este faptul că unul dintre ei gândeşte cu inima, în lipsa unei minţi strălucite, în schimb celălalt se lasă copleşit de gândire şi uită să simtă cu adevărat, sentimentele fiindu-i trezite doar de domnişoara Kinian şi de moartea singurului prieten adevărat pe care l-a avut: Algernon. Poate uneori este mai bine să facem ca primul Charlie, să ne lăsăm conduşi de inimă şi nu de raţiune, pentru că până şi o teorie ştiinţifică perfectă are o greşeală, ori o excepţie, în schimb sentimentele frumoase sunt undeva dincolo de perfecţiune, unde nu există noţiunea de „eroare”.

Cartea: Flori pentru Algernon | Flowers for Algernon
Ecranizări: Charly (1968) | Flowers for Algernon (2000) | Des fleurs pour Algernon (2006)

Citate

(notă: cartea este constituită din mai multe „Rapoarte de progres” pe care Charlie a fost pus să le scrie de la începutul şi până la sfârşitul experimentului, deci erorile de gramatică sunt ale primului Charlie, cel cu o minte mai puţin ascuţită, dar întotdeauna gata să înveţe ceva nou):

„[…]a nice young man was in the room and he had some white cards with ink spilled all over them. He sed Charlie what do you see on this card[…]I told him I saw a inkblot. […]. I dint see nuthing in the ink but he said there was picturs there other pepul saw some picturs. I coudnt see any picturs. I reely tryed to see[…]. I told him it was a very nice inkblot with littel points al around the eges. He looked very sad so that wasnt it.”

„Later I had more crazy tests today. The nice lady who gave it me told me the name and I asked her how do you spellit so I can rite it in my progris riport. ThEMATIC APPERCEPTION TEST. I dont know the fist 2 words but I know what test means. You got to pass it or you get bad marks. This test lookd easy becaus I coud see the picturs. Only this time she dint want me to tell her the picturs. […] She said make up storys about the pepul in the picturs. I told her how can you tell storys about pepul you never met. I said why shud I make up lies. I never tell lies any more becaus I always get caut.”

„He had a present for me only it wasnt a present but just for lend. I thot it was a little television but it wasnt. He said I got to turn it on when I go to sleep.[…]Dr Strauss says its ok. He says my brains are lerning when I sleep.[…]I think its all crazy. If you can get smart when your sleeping why do people go to school. That thing I dont think will work. I use to watch the late show and the latelate show on TV all the time and it never made me smart. Maybe you have to sleep while you watch it.”

„I beat Algemon! I dint even know I beat him until Burt the tester told me. Then the second time I lost because I got so exited I fell off the chair before I finished. But after that I beat him 8 more times. I must be getting smart to beat a smart mouse like Algemon. But I dont feel smarter.[…]He {Burt} told me Algemon is so smart that every day he has to solve a test to get his food. Its a thing like a lock on a door that changes every time Algemon goes in to eat so he has to 1cm something new to get his food. That made me sad because if he coudnt lern he woud be hungry. I dont think its right to make you pass a test to eat. How woud Dr Nemur like it to have to pass a test every time he wants to eat. I think Ill be fends with Algernon.”

„P.S. please tell Dr Nemur not to be such a grouch when pepul laff at him and he woud have more frends. Its easy to make frends if you let pepul lafi at you. fin going to have lots of frends where I go.
P.P.S. Please if you get a chanse put some flowrs on Algernons grave in thebakyard…”

Două perechi de mustăcioare


Destin, coincidenţă, noroc… Unii poate ar folosi aceste cuvinte pentru a o desemna. Dar eu le consider reci, superficiale şi jignitoare la adresa a ceea ce eu văd ca pe un dar de la Dumnezeu: prietenia. Cum altfel s-ar fi putut întâmpla ca, într-o seară de 26 august 2006, două suflete despărţite de sute de kilometri să se întâlnească într-o fereastră de messenger şi să îşi rostească reciproc un timid „Bună” din care s-a născut un lanţ de mătase ce ne-a unit inimile cu dulceaţă? Şi nu cred că exagerez când spun că pentru mine eşti un miracol, că îmi tresaltă inima de bucurie când te văd online şi că mă simt copleşită de o căldură pufoasă de fiecare dată când reuşesc să te strâng în braţe.

Eşti mica mea cutie muzicală în care îmi ascund secretele şi îmi regăsesc speranţa şi încrederea. Eşti aidoma unui răsărit multicolor care mă îndeamnă să trăiesc clipa şi să fac ca fiecare zi să fie cea mai frumoasă din viaţa mea. Eşti pisicuţa care îmi şterge lacrimile cu perniţele moi, cea care, atunci când sunt tristă, îmi readuce zâmbetul gâdilându-mă cu mustăţile-i subţiri şi care, atunci când greşesc, mă atenţionează cu un mieunat prietenos. Eşti cea care mereu îşi pleacă urechile ca să audă glasul stins al unui şoricel fricos şi niciodată nu voi şti cum să îţi mulţumesc îndeajuns pentru asta.

În mod inevitabil, au fost momente când nu ne-am înţeles, când inimile şi gândurile noastre s-au îndreptat în direcţii diferite. Însă asta nu ne-a îndepărtat, dimpotrivă, m-a făcut să mă simt din ce în ce mai apropiată şi mai legată de tine. E mai distractiv când nu ne plac aceleaşi lucruri, când nu gândim la fel şi interpretăm diferit, căci astfel ne deschidem mintea şi sufletul pentru a explora alte orizonturi spre care nu ne-am fi îndreptat pe cont propriu. Devenim mai bune, mai înţelegătoare, mai mature şi mai adăugăm câte o cărămidă spre a întări şi construi mai departe edificiul acestui sentiment doar de noi ştiut.

Privesc înapoi cu bucurie spre aceşti ultimi trei ani şi aştept cu nerăbdare viitorul, când vom fi mult mai aproape şi vom împărţi mai multe lacrimi, zâmbete, bucurii, tristeţi, dificultăţi, vise şi speranţe. La mulţi ani, pisicuţa mea iubită! :* <3 Să ştii că, în ciuda diferenţelor de specie, pentru şoricel eşti o pereche geamănă de mustăcioare, o surioară de suflet căreia îi poate rosti un „Te iubesc” născut dintr-un altfel de dragoste, cum numai tu poţi trezi în el.

Şi cu lăbuţele lui micuţe şi cam nepricepute, şoricelul ţi-a pregătit nişte cadouri:

Nu cred să existe vorbe care să cuprindă în totalitate sensul prieteniei, dar eu le-am ales pe cele ale lui Gabriel Garcia Marquez, scriitor care îmi este foarte drag şi pe care îmi permit să îl citez: „Un prieten adevărat te prinde de mână şi îţi atinge inima.”

E povestea unei prietenii pe care amândouă o iubim şi pe care am încercat să o redau după cum am interpretat-o eu. Chiar dacă la un moment dat s-a destrămat şi ei au început să rătăcească în două direcţii diferite, în final căile li s-au întretăiat din nou. Sper ca şi noi să fim la fel, să ne reîntoarcem mereu una la alta şi să ne regăsim, orice ar fi. Îţi dedic din suflet acest AMV, te-am avut în minte în fiecare secundă cât am lucrat la el şi sper că nu vei fi prea supărată pe mine şi mă vei ierta că te-am minţit mai demult.

De-a şoarecele şi pisica


A fost odată un şoricel care iubea mult de tot o anumită pisicuţă dulce şi pufoasă. Dar el, fiind micuţ şi plăpând, nu putea o cuprinde între lăbuţele sale de fiecare dată când era supărată. De fapt, încercările sale prosteşti mai degrabă supărau pisicuţa şi mai tare. Nimănui nu i-ar plăcea ca, în astfel de momente, să îi fie zgâriate timpanele de chiţăitul stupid şi lipsit de substrat al unui şoricel ce devenea, treptat, enervant şi agasant prin încercările lui zadarnice. Cum îndrăzneşte el, fiind mic şi lipsit de importanţă, să creadă că poate alina pe cineva, că poate aduce un zâmbet, o îmbărbătare? Nici nu se putea înveseli pe el însuşi şi făcea mereu din ţânţar armăsar când venea vorba de problemele lui. O astfel de fiinţă egoistă nu are ce căuta lângă pisicuţa frumoasă. Aşa că şoricelul s-a ascuns în găurica lui din perete, în întuneric şi umezeală, şi a început să verse lacrimi sărate, dar nesemnificative, aşa ca el. Nu mai îndrăzni să se apropie de pisicuţă nici ca să îi ceară iertare, simţea că nu avea acest drept. După ce lacrimile sale îmbibară multe şerveţele, înţelese că a greşit, că poate mai bine ar fi fost să tacă şi să se dea la o parte, să nu-şi bage el năsucul curios acolo unde nu-i fierbe oala. Dar, în felul lui nătâng şi stângaci, încercase doar să fie un bun prieten… Şi îşi iubeşte pisicuţa mai mult ca orice pe lume, iar tot ce îşi doreşte e să o ştie zâmbind din nou, chiar dacă el nu va mai avea dreptul să vadă acel surâs.

Doar o șoricuță


În oceanul de oameni care își postează gândurile pe blog, am apărut și eu. Recunosc că nu am o reputație bună în a ține bloguri, dar în acesta chiar vreau sa postez regulat. Pentru cine? Pentru ce? Poate doar pentru mine. Nu sunt rezultatul unei mode, nu mă las purtată de valurile trend-urilor. Mai nou e trendy să ai un blog în care să îți etalezi talentele în ale criticatului pe ceilalți. Doar că astfel de persoane nu se văd nici măcar pe ele, nu observă cât de multe găuri au.

Nu, un șoricel nu e așa. Un șoricel e mic, dar ascunde idei în căpșorul lui aparent gol și trăiri intense în trupușorul firav. Se strecoară prin toate găurile şi e capabil de a trece peste obstacole pe care alţii le-ar considera prea mari pentru el. Pentru că șoricelul luptă cu inima și nu cu trupul.

Și asta sunt eu. Un șoricel care vrea să chițăie. Doar pentru el, probabil, pentru că glasul lui e prea încet ca să îl mai audă și altcineva.