E timp!


A trecut mult timp de când nu mă mai ating festivităţile de început de an şcolar, respectiv universitar. În niciun caz nu atât de mult câ să scriu despre ele. Dar azi am simţit un amalgam de lucruri, cel mai pregnant fiind o criză de timp.

Ce-i drept, probleme cu timpul (sau, mai degrabă, cu lipsa lui) am avut mereu. Nu de puţine ori mâ plângeam că nu mai dorm nopţile, că nu pot nici măcar la un film să mă duc, că nu mai apuc să mai citesc nicio carte. Şi nu cred că exageram, la momentul respectiv chiar aşa era.

Azi m-am văzut pusă iar în faţa ameninţării unui viitor plin de astfel de momente. Şi, totodată, în faţa unei numărători inverse spre clipa pe care, odată, o vedeam atât de departe în viitor: licenţa. Dar acesta nu e singurul timp care se scurge, apropiindu-se de final. E ultimul meu an de licenţă, ultimul an în care mai pot să mă consider învăţăcel, în care nu trebuie să mă gândesc că am nevoie de serviciu. E ultimul an pe care îl voi mai petrece alături de unele persoane ce apoi vor zbura spre alte meleaguri şi, astfel, se vor pierde în negura… ghici cui? A timpului, evident.

Aşa că m-am supărat pe el. Nu îl mai las să îşi facă de cap. Azi m-am hotărât că am timp. Trebuie să fie timp. Să văd măcar un episod dintr-un anime pe zi, să citesc măcar un capitol de manga sau cinci pagini de carte. Să mă opresc cinci minute şi să privesc Copoul în toată splendoarea lui, care nu se mai întoarce, de care într-o zi îmi va fi dor şi mă voi gândi cât de norocoasă eram atunci că locuiam acolo şi ce proastă că nu ridicam ochii din asfalt când mă duceam spre facultate, prea preocupată cu lucruri ce îşi vor pierde din însemnătate cu siguranţă. Să mă duc la Nijikon şi, timp de un weekend, să uit că mă aşteaptă facultatea când mă întorc. Să îmi rezerv două ore pe săptămână în care să scriu cu drag, încercând să îmi redescopăr avântul de altădată, acum uşor ruginit. Să dorm maxim şase (hai şapte) ore pe noapte, dar niciodată mai puţin de cinci (iar asta doar dacă arde tare), cum deseori făceam în anul doi.

Am timp să fiu eu. Îmi voi face timp să fiu eu.

Suntem aici!


Timp, eşti prea jucăuş şi imprevizibil! Şi cel mai rău e că nu ne putem da seama că ai trecut decât când lucrurile se schimbă, fie că e vorba de locuri, de oameni, sau pur şi simplu de acele ceasului. Dar, când rămân la fel, ce concluzie ar trebui să tragem?

Mergând pe stradă, acasă, văd ceva cu totul diferit decât ce mi se înfăţişa când eram mai mică. Alt asfalt, alte magazine, alimentare noi, semafoare care nu erau. Puţine sunt locurile care au rezistat timpului, cu toate că s-au schimbat şi ele puţin. Cred că tocmai această amestecătură de schimbare şi permanenţă mă derutează cel mai mult.

Ei, şi atunci cum ar fi trebuit să mă simt când am întrat în camera de cămin? Aceeaşi cameră 11, aflată aproape de capătul unui hol cu gresia pe jumătate înnoită. O colegă de cameră veche, una nouă. Patul de sus schimbat cu cel de la fereastră, dar acelaşi birou şi dulap. Eternul colţ de covor răsucit de paşi, aceeaşi chiuvetă la care curge apă rece în dreptul marcajului de apă caldă şi invers, dar o clanţă reparată în locul celei problematice de anul trecut şi un întrerupător de lumină modificat pentru ca butonul dinspre hol să aprindă becul din cameră, iar celălalt neonul din baie si nu viceversa, cum era anul trecut. Acelaşi superb răsărit de dimineaţă. Asta nu se va schimba vreodată, deşi priveliştea din spate a suferit câteva alteraţii. Un răsărit roşu va fi mereu un răsărit roşu şi îşi va strecura frumos lumina pe geam şi printre jaluzele, anunţându-ne că e dimineaţă.

Ce am scris cu creionul pe perete la plecare a rămas acolo. „Bokura ga ita”. Însă acum e mai potrivit „Bokura ga iru”, adică „Noi suntem aici”. Spre deosebire de acea seară de dinainte de plecare, în această zi de după sosire mă aflu într-o cameră nu doua treimi goală, ci o treime plină.

Kagirinaku hirogaru masshiro na ashita ni nani wo egaku?
(What will I draw on the blank canvas of tomorrow that stretches endlessly?)

Genjitsu ga someyuku makura na ashita ni nani wo egaku?
(What will I draw on the black canvas of tomorrow that’s been dyed by reality?)

Gol


Un răsărit peste oraşul îngheţat…

Soarele jucându-se cu zăpada…


Copoul troienit…



Porumbeii frumoşi din parc…


O să îmi fie dor de toate astea. Şi de multe alte lucruri pe care nu le pot surprinde în poze.
E greu, simt că m-am rupt în două şi când sunt în Iaşi mi-e dor de acasă, iar când sunt acasă îmi e dor de Iaşi. Mi-a intrat sub piele până la sânge şi acum îmi curge prin vene. Şi nu doar oraşul, străzile, locurile, ci şi oamenii de aici, cei de care m-am apropiat şi pe care i-am primit în suflet. Mi-e dor de acasă, dar mi-e greu să plec. Parcă mi-au înţepenit picioarele. Da, ştiu că mă voi întoarce, dar nu va fi la fel. Iar nu voi avea timp decât să mă mişc de la cămin la facultate şi înapoi. Nu voi fi liberă să alerg pe unde vreau şi să stau cât vreau. Poate de aceea am mai vrut câteva zile în plus. Am vrut să îi spun Iaşiului cât de mult îl iubesc…

Cred că nostalgia de sărbători e mai acută anul acesta. Mă simt firavă, mă simt zdrobită, mă simt ca o fraieră. Plâng după lucruri pe care nici nu cred că am să le pot păstra. Nici nu o să îmi dau seama când o să treacă timpul şi va veni clipa să îmi iau rămas bun. Şi nu pot să concep ideea de despărţire, încerc să mă mint că mai e timp, că nu doar eu mă ţin strâns de cineva, ci şi că acel cineva se ţine strâns de mine.

Dar adevărul e că pentru Univers nu sunt decât un balon de săpun. Dacă mă sparg, nu va plânge după mine, ci îşi va urma cursul nepăsător. Şi mereu va fi un alt balon să mă înlocuiască. Deci, de ce m-am legat ca o fraieră de lucruri şi locuri pe care nu o să le am oricum? De ce cad mereu în vâltoarea unor sentimente pe care nu le pot controla? De ce mă copleşeşte totul atât de mult încât lacrimile-mi stau să ţâşnească? Ar trebui să înţeleg odată că e mult prea arogant din partea mea să sper că am să îmi găsesc locul aici. Pentru că tot ce e aici aparţine altcuiva, pentru că a fost cineva înaintea mea care a pătruns mult mai adânc decât voi putea eu vreodată şi a lăsat urme de neşters. Iar eu sunt doar o călătoare, mereu se va găsi un tren care să mă ia şi să mă ducă departe. Şi, spre deosebire de persoanele care într-adevăr contează, eu nu voi lăsa un gol în urmă…

Azi


Și știu că mâine o se va topi soarele, iar ploaia va seca pământul în loc să îl ude. Și mai știu că bolta se va scutura de stele, aruncându-le cu colții lor ascuțiți spre a ne sfârteca, iar marea se va înălța într-un val înfometat, gata să ne înghită. Dar dacă acum e liniște și culorile calde ale apusului mângâie cu drag iubirea noastră, de ce să nu ne bucurăm de această clipă? Să rămânem doi prostuți suspendați în timp, într-un tablou neterminat și fără ramă, ale cărui vopsele alunecă încăpățânate spre infinit, deși sunt conștiente că drumul lor se va sfârși la marginea pânzei… Fiecare secundă ce trece se rostogolește primejdios spre această lume apocaliptică, apropiindu-ne tot mai tare de marginea prăpastiei în care am putea fi împinși de timp, de spațiu și de golul dintre ele. Dar nu suntem acolo. Încă mai ești în fața mea, pot să te țin de mână și să îți sărut obrazul dulce, pot să îți sorb sufletul printr-un sărut și apoi să îl las să alunece la loc, dăruindu-ți un cocktail de iubire, miere și lămâie. Pot să îți dau întreaga mea inimă într-o îmbrățișare, nefiindu-mi teamă că voi muri și pot să merg prin frigul iernii lipită de brațul tău cald. Suntem aici, acum. Nu peste zece clipe sau la două sute de kilometri distanță. Suntem noi, suntem împreună, suntem clipa ce tocmai se scurge. Și te iubesc…