Trezire


Nu suport senzaţia aia pe care o ai imediat după ce te-ai trezit dintr-un vis ciudat, când mintea îţi este încă pierdută printre ciudăţeniile acelei lumi date peste cap şi încearcă să se dezmeticească. Mă simt mult prea vulnerabilă, mi-e teamă că până şi un fulg s-ar putea preface într-o armă letală care să mă bucăţească pe loc. Tot ce pot face e să mă ascund sub pătură, să închid ochii, să îmi strâng la piept răţuşca de pluş şi să sper că îmi va trece când voi uita visul ce m-a speriat.

Şi dacă nu e un vis? Dacă a fost real? Dacă nu vreau să uit şi această senzaţie nefastă devine perpetuă şi mă bântuie permanent? Cum îmi ascund vulnerabilitatea, cum fac să port mai departe greutatea imensă care mă apasă din ce în ce mai tare? Poate nu pare să fie aşa, dar mă simt atât de slăbită încât până şi o adiere blândă m-ar putea trânti cu brutalitate în ţărâna aspră şi negricioasă din care n-aş mai putea să mă ridic în veci.

Dacă ar fi doar durerea mea la mijloc, poate ar fi mai suportabil. Dar port cu mine şi păcatul de a-i fi rănit pe alţii, de a le fi o povară. Cum scap de asta? Cum să îi alin dacă eu însămi nu sunt în stare să mă ţin pe picioare şi simt că alunec la fiecare pas? Merit să mă urască. Evident, mi-ar conveni asta. M-aş simţi mai puţin vinovată. Ura nu doare atât de mult precum iubirea pe care nu o meriţi.

Nu ştiu ce-mi veni, dar îl ascult pe Joe Dassin. „À toi, à la façon que tu as d’être belle, à la façon que tu as d’être à moi…” Nu ştiu de ce, dar mă face să plâng, cu toate că nu e o melodie tristă. Poate pentru că mă face să mă gândesc că eu nu voi împărtăşi un astfel de sentiment cu nimeni, niciodată. Oricum o dau, nu fac altceva decât să alerg dintr-o parte într-alta. Mereu mă trezesc într-un tren, gonind dinspre realitate spre vis şi invers, prinsă încontinuu în acea senzaţie de spaimă, neştiind ce se întâmplă cu mine.

Dar, poate, uneori, visul merită întregul chin ce urmează după ce te trezeşti, ba chiar în aşa măsură încât să lupţi cu memoria ta limitată ca să nu îl uiţi, să îţi rămână bine întipărit în amintire, în ciuda dezechilibrului sufletesc pe care ţi-l provoacă. Aşa că mulţumesc pentru visul frumos din ultimele trei zile. E tot ce pot primi mai frumos. Orice ar fi, n-am să îl uit niciodată.

Departe, departe de tot…


Habar n-am ce să scriu. Poate trebuia să prind lacrimile pe care le-am plâns ieri în tren şi sa le lipesc aici. Cred că ar spune totul. Aşa, în cuvinte, nu prea ştiu ce să zic. Nici nu ştiu exact ce simt. Ştiu doar că atunci când l-am simţit că pleacă, ceva s-a rupt cu un pocnet scurt şi a rămas acolo, în gară, pierdut printre şine. Şi n-am putut să mă opresc din plâns decât undeva pe la Crasna. Era şi un copilaş pe acolo care se uita la mine, şi restul de călători mă priveau ciudat… dar ce ştiau ei ce e în sufletul meu?

N-aş fi vrut să plec. Nici nu îmi venea să cred că plec. Parcă mai ieri venisem. Nu e vorba că nu vroiam să mă întorc acasă, sau că nu îmi era dor de ai mei, de Gabi, de Iulica, de Paty… dar parcă aş mai fi stat. Parcă m-aş mai fi plimbat o dată prin Copou, parcă aş mai fi trecut o dată prin Piaţa Unirii, parcă m-aş mai fi dus o dată la Veneţia… parcă aş fi dat timpul înapoi ca să mă mai iei o dată în braţe… din alea două-trei secunde cât a durat n-am rămas decât cu parfumul gecii tale care şi acum îmi stăruie în nări… Parcă aş mai fi vrut să mai împart ceva cu Iaşiul.

Când am să mă întorc iar o să înceapă şcoala şi iar n-o să am timp de nimic. Poate altă dată, poate o să vină o zi în care am să devin una cu oraşul şi n-am să mă simt departe, departe de tot chiar şi atunci când sunt acolo.

Gol


Un răsărit peste oraşul îngheţat…

Soarele jucându-se cu zăpada…


Copoul troienit…



Porumbeii frumoşi din parc…


O să îmi fie dor de toate astea. Şi de multe alte lucruri pe care nu le pot surprinde în poze.
E greu, simt că m-am rupt în două şi când sunt în Iaşi mi-e dor de acasă, iar când sunt acasă îmi e dor de Iaşi. Mi-a intrat sub piele până la sânge şi acum îmi curge prin vene. Şi nu doar oraşul, străzile, locurile, ci şi oamenii de aici, cei de care m-am apropiat şi pe care i-am primit în suflet. Mi-e dor de acasă, dar mi-e greu să plec. Parcă mi-au înţepenit picioarele. Da, ştiu că mă voi întoarce, dar nu va fi la fel. Iar nu voi avea timp decât să mă mişc de la cămin la facultate şi înapoi. Nu voi fi liberă să alerg pe unde vreau şi să stau cât vreau. Poate de aceea am mai vrut câteva zile în plus. Am vrut să îi spun Iaşiului cât de mult îl iubesc…

Cred că nostalgia de sărbători e mai acută anul acesta. Mă simt firavă, mă simt zdrobită, mă simt ca o fraieră. Plâng după lucruri pe care nici nu cred că am să le pot păstra. Nici nu o să îmi dau seama când o să treacă timpul şi va veni clipa să îmi iau rămas bun. Şi nu pot să concep ideea de despărţire, încerc să mă mint că mai e timp, că nu doar eu mă ţin strâns de cineva, ci şi că acel cineva se ţine strâns de mine.

Dar adevărul e că pentru Univers nu sunt decât un balon de săpun. Dacă mă sparg, nu va plânge după mine, ci îşi va urma cursul nepăsător. Şi mereu va fi un alt balon să mă înlocuiască. Deci, de ce m-am legat ca o fraieră de lucruri şi locuri pe care nu o să le am oricum? De ce cad mereu în vâltoarea unor sentimente pe care nu le pot controla? De ce mă copleşeşte totul atât de mult încât lacrimile-mi stau să ţâşnească? Ar trebui să înţeleg odată că e mult prea arogant din partea mea să sper că am să îmi găsesc locul aici. Pentru că tot ce e aici aparţine altcuiva, pentru că a fost cineva înaintea mea care a pătruns mult mai adânc decât voi putea eu vreodată şi a lăsat urme de neşters. Iar eu sunt doar o călătoare, mereu se va găsi un tren care să mă ia şi să mă ducă departe. Şi, spre deosebire de persoanele care într-adevăr contează, eu nu voi lăsa un gol în urmă…

Douăzeci


Nici nu ştiu exact ce să scriu. Mă năpădesc emoţiile din toate părţile, iar gândurile mele nu au idee în ce direcţie să se mai îndrepte. Am primit atâtea urări şi mesaje frumoase încât le-am pierdut şirul printre lacrimile care mi-au răsărit pe nesimţite în ochi. Mă simt copleşită de atâta căldură ce vine nu doar de la cei aproape de mine, ci şi de la mii de kilometri depărtare, de la prieteni şi foşti colegi presăraţi prin Anglia, Franţa şi alte meleaguri. O să fie aproape 11:30 când am să postez aceste rânduri aşa că vă anunţ cu mândrie că m-am născut. Am 20 de ani.

Acasă a fost cum nici n-aş putea să descriu în cuvinte. Tren, aglomeraţie, dureri de spate, aţipiri scurte şi dese, OneRepublic în urechi (am descoperit că e cea mai bună muzică pe care pot să dorm, au aşa un sunet plăcut). Apoi tata şi Gabi la gară, îmbrăţişări, pupici, ceaţă şi frig. Galaţiul cum nu îl mai văzusem de mult, cu luminiţele aprinse şi gătit de sărbătoare. Liceul meu învăluit în pâclă, cu luminile aprinse. Şi mutra lui Băse pe Hotel Turist. I-am arătat limba pentru a nu ştiu câta oară. Moşul în sanie gonind grăbit la rondou. Şi apoi acasă, în braţele mamei, la locul meu de la masă cu farfuriuţa mea, furculiţa mea, căniţa mea. Şi Vicky pe care am pupăcit-o o mulţime şi apoi am scos-o la joacă. Mi-a dat şi gheruţa pe deget, asta înseamnă că mă mai ţine minte, căci cu părinţii mei nu dă bonjour. Stat de vorbă până pe la miezul nopţii, când m-am refugiat în pătuţul meu, cu Bugsie (a se citi Bugs Bunny) în braţe.

A doua zi a fost mai ceva ca un raliu. Du-te de cumpără tort, suc şi şampanie, aranjează camera, dă-te peste cap şi roagă-te la toţi sfinţii ca să meargă netul pe laptop, alege muzică, aminteşte-ţi să te mai şi schimbi în haine de sărbătoare. Ca să nu mai zic de săraca mama care tot dădea din mâini la bucătărie şi îmi mai pregătea şi bagajul, căci urma să am tren la patru după-amiaza. Râsete, voie bună şi multe poze cu micul meu grup (Gabi, Chiri şi Iulica). Parcă s-a terminat cam repede, dar a fost frumos cât a durat. Aşa că lumânările de pe tort pe care le-am stins dintr-o suflare (mă umflu şi eu în pene, de fapt erau doar două, nu douăzeci). Mi-am pus o dorinţă fugară, sper să se împlinească. Până acum mi s-au împlinit cam toate. Iar cele care nu s-au împlinit au fost compensate de alte lucruri mult mai frumoase decât ce îmi dorisem iniţial. Aşa că, în ciuda celor 20 de ani pe care îi am, încă mai cred în dorinţe agăţate de o flacără de lumânare.

Drumul înapoi a fost şi mai obositor şi aşa de lung încât credeam că nu mai ajung odată. Mi-am ţinut de urât puţin cu cartea de logică, dar undeva pe la universuri Herbrand I just lost it, m-am enervat şi am pus-o la loc în ghiozdan. Şi apoi a fost taximetristul ala cam tupeist şi băgăcios care cred că mi-a luat şi ceva bani în plus. I-am dat, ducă-se, vroiam doar să ajung mai repede şi să dorm într-un pat moale şi prietenos.

Când am reuşit să îmi trag răsuflarea şi să îmi limpezesc mintea, am început să mă gândesc cât de norocoasă sunt. Am nişte prieteni frumoşi, nişte părinţi geniali, un animăluţ pe care îl iubesc mult de tot, un iubit care îmi e mereu alături, chiar şi la 255 de kilometri, sunt la facultatea pe care mi-am dorit-o dintr-a unşpea. Iar azi am simţit căldura unor inimi cu care am împărţit atât de multe lucruri încât n-ar fi de ajuns o viaţă ca să le istorisesc, dar şi a unora cu care abia acum încep să umplu foile albe ale amintirilor. Sper ca bucuria asta să nu dispară niciodată, iar peste 20 de ani să fiu la fel de mulţumită de mine şi de viaţă cum sunt acum. 

SN853346