25


Ceas, răsărit, ceaiul de dimineaţă.
Paşi, sunet de tocuri, „Acelaşi suflet”, autobuz.
Nimeni, „Peplum”, Pompei, Vezuviu, sală deschisă.
Rânduri, rânduri, multe rânduri, libere, dar pline, niciunul potrivit.
Tu.
Şi gol, şi ameţeală, şi lacrimi sugrumate.
Şi-apoi căldură, şi zâmbete, şi joc de degete.
Şi zumzet, şi vânt, şi miros de iarbă, şi soare strecurându-se prin geam de autobuz.
Şi librărie, şi pix, şi franceză, şi miros de hârtie, şi automat de fotografii.
Şi hol, şi întuneric, şi lung, şi pană de curent.
Poza cu tine în ramă.
Cuvinte, litere, taste, ştersături, răzgândiri, rândurile acestea.
Aşteptare, nimic, doar sunet de procesor.
Cod, erori, idei disparate, lipsă de concret.
Vocea ta.
Şi surâs, şi joc de calm-furtună, şi dulce-amărui, şi poate şi sărat.
Şi amintiri, şi iluzii, şi vise, şi alte prostii ireale.
Şi încercări de dezmeticire, şi ocări, şi palme peste faţă.
Dar, să vezi, nu-mi iese.
25.
Şi ce? Totul e la fel.

Iar eu te privesc şi nu-mi ajunge,
Te simt şi nu mă satur,
Te am şi te mai vreau.

Anunțuri

Şşşt…


Şşşt… Hai să nu ne mai împiedicăm de cuvinte şi să nu ne poticnim în întorsături de fraze. Vorbeşte-mi cu braţele ce mă strâng cu dulceaţă, cu buzele care îmi mângâie obrazul, cu parfumul pielii tale care mă topeşte încet-încet… Te rog, nu te sfii, ascunde-mă sub carnea ta moale şi nu-mi mai da drumul niciodată. Tremuri… de ce tremuri? Nu, nu-ţi fie teamă. Şşşt… Hai să pariem că n-o să mai răsară soarele. Da, ştiu, sună ca o prostie… Dar hai să ne amăgim, preţ de o clipă, că noaptea o să înghită tot şi o să rămânem doar noi, aninaţi de o ramură a spiralei infinitului. Să o împletim cu firul albastru al lacrimilor, cel roşu al sărutărilor şi cel alb al purităţi şi să creăm o iubire eternă, doar pentru noi doi.

Hai să ne înfăşurăm în această sfoară magică şi să ne pierdem din timp şi spaţiu, să avem locşorul nostru separat, unde nici măcar răsăritul să nu ne mai poată despărţi. Să mutăm stelele şi să creăm o constelaţie cu numele nostru, să ţopăim din planetă în planetă până ajungem în centrul ei şi să putem exclama: „Uite, noi suntem universul!” .

Te gândeşti că ai să mă pierzi… Baka… Nu ai să mă pierzi niciodată. Ba nu, nu ai să mă pierzi. De ce nu mă crezi când îţi spun? Cum să mă pierzi, cum aş putea să fug? Nu vezi tu că sunt în pieptul tău şi că nu pot şi nici nu vreau să ies? Şi, atât timp cât nu mă dai afară, acolo am să rămân, prizonieră din proprie voinţă a coastelor tale, cu capul sprijinit de inima ta caldă ce bate pe ritmul silabelor numelui meu. Da, aici stau. Şşşt… Te iubesc, baka…

Martie


E martie, iar soarele îşi întinde leneş razele pe pământul crăpat de îngheţul din ultimele zile de iarnă. Îmi scârţie sub tălpi acele de gheaţă ale fricii, ale neputinţei, ale incertitudinii. Zbor, dar nu ştiu cât mă mai ţin aripile. Nu ştiu când vor obosi şi mă vor lăsa, senine, să mă prăbuşesc. Nu mai am timp să mă pierd în mine şi să mă regăsesc de fiecare dată în ochii tăi blânzi. Nu mai am putere să ţin timpul în loc, să opresc nisipul să se scurgă din clepsidră. Mâinile imi sunt prea nătânge şi slabe ca să o poată roti, să dea timpul înapoi şi să mă întorc, aşa cum o fac mereu în vis, în acea zi de vară când tot ce îmi puteam dori era lângă mine şi mă strângea timid de mână pentru prima dată. Aş retrăi acele clipe de o mie de ori, ţi-aş sări în fiecare secundă în braţe şi, îmbătându-mă cu propriile mele lacrimi, aş lăsa să-mi scape un „Te iubesc” brut, nefiltrat de iţele raţiunii. Aş vrea să decupez acest moment din calea timpului, să nu îl las să trească de-a valma peste el. Să împletim împreună o sfoară cu roşu şi alb de care să îmi atârn sufletul şi să mă prefac într-un mărţişor prins cu un bold de aur lângă inima ta caldă. Să nu mă dai jos nicidată, chiar dacă trece martie şi vin, fără sfială, aprilie, mai, iunie… Fură-mă şi închide-mă în tine. Oh, timp, te rog, opreşte-te…

Văl


Şi poate pânza ce o am drept piele e mult prea firavă şi subţire ca să ţină între firişoarele ei acest oţel topit ce-mi curge din inimă şi care, în fiecare picătură ce fierbe şi se sparge în bule ca de săpun, strigă numele tău. Şi meriţi să îţi dezvălui totul, să îţi dau voie să desfaci cu dragoste mătasea trupului meu, căutând esenţa fiinţei mele în fiecare sărut, în fiecare îmbrăţişare. Şi da, ea tremură de fiorul dorinţei atunci când răsuflarea ta caldă alunecă accidental pe suprafaţa sa subţire.

Şi, totuşi, raţiunea e mai puternică decât acest sentiment, de altfel sincer. Dacă ai da la o parte învelişul meu carnal, oare ce ai găsi? O floare rară, ce înfloreşte o singură dată pe parcursul unei vieţi şi a cărei lumină, odată ce a dăruit-o ochilor unei inimii, nicio alta nu o poate vedea? Un mic miracol latent, ce se va revărsa peste sufletul meu, determinând prefacerea fetiţei fricoase într-o femeie deplină?

Nu. Acolo nu e decât o mică gaură neagră, ce absoarbe toate frustrările, lacrimile şi durerile pe care mi-am impus să nu le simt, să nu le plâng, să nu le arăt. Sunt pierdută pe un câmp sălbatic şi nu reuşesc să găsesc cărarea care să mă ducă acasă. În schimb, mii de mărăcini îmi înţeapă tălpile goale, iar şerpi îmi şuieră lângă glezne, ameninţând să îşi înfigă colţii în carnea mea şi să mi se încolăcească în jurul picioarelor, trăgându-le în jos şi înfundându-le în solul rânced.

Nu vreau să-ţi dăruiesc o fetiţă pierdută, ce nu ştie unde se îndreaptă. Vreau să te iubesc cu tot ce am mai bun şi mai frumos dar, mai întâi trebuie să îmi găsesc calea. Ştiu că eşti la capătul ei şi, orice ar fi, vei aştepta până ce picioarele mă vor purta pe poteca ce duce spre braţele tale calde, singurul loc pe care îl pot numi cu toată inima „acasă”.

„Tu”


O simt. E fierbinte și înghețată în același timp. Trupul îmi tremură din o mie de cauze. Capul îmi vâjâie, urechile îmi țiuie. Degetele mi-au înghețat, fruntea îmi frige. Buzele îmi sunt uscate și crăpate, iar ochii îmi plâng un izvor fără sfârșit. E ca și cum pielea mi se întoarce pe dos, iar oasele mi se răsucesc. Cine ar fi crezut că sentimentele ar putea durea atât de fizic? Că abisul în care mă prăvălesc are un fund atât de ascuțit și rece?

Calc prin bălți de lacrimi, iar picurii ce cad, mărindu-le, scot un sunet sinistru ce se reflectă de pereții de piatră. E întuneric, iar sus de tot, o singură lumină pâlpâie. Sunt atât de jos, încât doar acest fior slab de strălucire îl pot percepe din întreaga ei măreție. De ce crezi că nu te apreciez ca un întreg, ca un „tu”? Ești trist, crezând că dorința-mi slabă de a putea doar să văd lumina ta, fără să o ating, fără să o întinez, se naște din neiubire. Dar nu, nu, de ce nu mă asculți? De ce nu vezi că doar îmi este frică să te ajung, ca nu cumva să frâng iubirea ta mult prea blândă? De ce trăiești cu fantasma că te necinstesc?

Pierdută în întuneric tăios și lacrimi otrăvite, din fundul abisului în care mă aflu vreau doar să te zăresc, măcar o clipă. Vreau ca această nemernică „eu” să fie mângâiată de gândul că ești acolo și sclipești vesel ca întotdeauna, nu să te leg în lanțuri și să te întemnițez în lagărul frigului. Doar să te știu… Doar să te privesc… Să mă mistui de dorința de a te avea și să mă ciunțesc în tăișul neputinței de a te ajunge. Dar să știu că „tu” ești. Căci acesta e singurul motiv pentru care „eu” sunt . Doar să te știu acolo, atât…

Cristal


De dimineață, m-a orbit soarele. Un cerc de flăcări galbene ce încercau să mă încălzească, dar care totuși îmi răneau ochii. Și atunci mintea mea de fluturaș a început să scrijelească pe foaia gândurilor idei ciudate. Oare e posibil să iubim pe cineva fără să îl și rănim în același timp? Oare nu se întâmplă câteodată să dăruim atât de mult, încât să sufocăm persoana respectivă? Unde se termină iubirea și unde începe egoismul? E o limită atât de fină, încât piciorușele mele subțiri ar putea să o treacă fără să își dea seama și să zgârie din neatenție o inimă curată.

Speriată, am zburat spre floarea mea iubită, dar m-am oprit înainte de a ajunge și m-am ascuns în spatele unei frunze, privind-o cum doarme cu petalele închise.

Era atât de frumoasă, atât de curată și era doar a mea. Oare sunt vrednică de asemenea dar? Mă simt ca și cum aș ține între degete o statuetă de cristal. Ea e perfect sculptată și sclipește cu nonșalanță mângâiată de razele de aur ale soarelui. Însă degetele mele sunt imperfecte, nu se mulează după forma ei. Sunt prăfuite de timp și umede de oboseală, pătează cristalul pur și îl lasă să alunece cu ușurință. Vor să o protejeze, dar, inevitabil, o vor scăpa.

Și, dacă e așa, atunci de ce el a ales să îmi dea cristalul inimii sale doar mie? De ce și-a desfăcut leneș petalele doar în fața mea și m-a lăsat să îi pătrund în sanctuarul inimii?

Gândind astfel, am simțit cum razele soarelui ajung și până în acel colț al grădinii și îl inundă cu lumină. Și am văzut cum floarea se trezește și își întinde cu măiestrie petalele. Apoi, și-a îndreptat chipul dulce spre mine și mi-a zâmbit atât de liniștit și cu atâta pace pe chip, încât m-am simțit copleșită de de atâta iubire. Atunci am privit mai atent figurina din palmă am înțeles.

El știe toate astea. Știe că iubirea mea e imperfectă și știe că se poate tăia în marginile neșlefuite ale statuetei inimii mele. Dar nu îi pasă. Pentru că partea netedă și frumoasă e mult mai mare și mai puternică și alungă durerea provocată de colții ascuțiți. Așa cum nu mai simți setea după ce bei apă, sau foamea după ce ai mâncat, deși ai flămânzit o viață întreagă, nici el nu își mai amintește durerea după ce a simțit iubirea.

De unde știu asta? Pentru că și eu m-am tăiat în marginile ascuțite ale iubirii lui, dar tot nu am dat drumul cristalului din mână.

Un fluture și o floare


Sunt un fluture cameleonic. Mă colorez în nuanța pe care o au lucrurile și oamenii din jurul meu, dar păstrez mereu un strop din mine însămi. Sunt un firișor de viață cu două petale de cer drept aripi. Am fost creată să zbor, dar, vai, ce păcat! M-am îndrăgostit de o floare. și am început să iubesc pământul și rădăcinile care o leagă de el. Aș vrea ca, atunci când vine toamna, să ne veștejim împreună și să dormim toată iarna sub pătura sa caldă și moale, până când, primăvara, vom putea înflori din nou.

Mi-am uitat cerul, am uitat norii și am uitat albastrul zării. Acum ma închin frunzelor și pământului ce a împrumutat din culoarea sa pentru a-i picta ochii căprui și părul negru-castaniu.

M-am apropiat de focul tău și nu m-a ars. Am sorbit din fântâna inimii tale și nu m-am înecat. Așa că, te rog, mângâie-mi aripile cu degetele. Ia praful cel magic ce le făcea să zboare și întemnițează-mă, condamnă-mă la o eternitate cu tine. Nu te teme că mi-ai putea face rău. Rău ar fi dacă aceste aripi ar fi purtate de vânt spre alte zări și nu te-aș mai vedea niciodată. E păcatul meu că îmi disprețuiesc darul, dar, dacă va fi să mai zbor vreodată, promit că te voi lua cu mine.

Acum, însă, te rog… rupe-mi aripile și lasă-mă să stau cu tine.