Protejat: Oare cireşii pot fi răniţi?


Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza te rog să introduci parola mai jos:

Reclame

25


Ceas, răsărit, ceaiul de dimineaţă.
Paşi, sunet de tocuri, „Acelaşi suflet”, autobuz.
Nimeni, „Peplum”, Pompei, Vezuviu, sală deschisă.
Rânduri, rânduri, multe rânduri, libere, dar pline, niciunul potrivit.
Tu.
Şi gol, şi ameţeală, şi lacrimi sugrumate.
Şi-apoi căldură, şi zâmbete, şi joc de degete.
Şi zumzet, şi vânt, şi miros de iarbă, şi soare strecurându-se prin geam de autobuz.
Şi librărie, şi pix, şi franceză, şi miros de hârtie, şi automat de fotografii.
Şi hol, şi întuneric, şi lung, şi pană de curent.
Poza cu tine în ramă.
Cuvinte, litere, taste, ştersături, răzgândiri, rândurile acestea.
Aşteptare, nimic, doar sunet de procesor.
Cod, erori, idei disparate, lipsă de concret.
Vocea ta.
Şi surâs, şi joc de calm-furtună, şi dulce-amărui, şi poate şi sărat.
Şi amintiri, şi iluzii, şi vise, şi alte prostii ireale.
Şi încercări de dezmeticire, şi ocări, şi palme peste faţă.
Dar, să vezi, nu-mi iese.
25.
Şi ce? Totul e la fel.

Iar eu te privesc şi nu-mi ajunge,
Te simt şi nu mă satur,
Te am şi te mai vreau.

Şşşt…


Şşşt… Hai să nu ne mai împiedicăm de cuvinte şi să nu ne poticnim în întorsături de fraze. Vorbeşte-mi cu braţele ce mă strâng cu dulceaţă, cu buzele care îmi mângâie obrazul, cu parfumul pielii tale care mă topeşte încet-încet… Te rog, nu te sfii, ascunde-mă sub carnea ta moale şi nu-mi mai da drumul niciodată. Tremuri… de ce tremuri? Nu, nu-ţi fie teamă. Şşşt… Hai să pariem că n-o să mai răsară soarele. Da, ştiu, sună ca o prostie… Dar hai să ne amăgim, preţ de o clipă, că noaptea o să înghită tot şi o să rămânem doar noi, aninaţi de o ramură a spiralei infinitului. Să o împletim cu firul albastru al lacrimilor, cel roşu al sărutărilor şi cel alb al purităţi şi să creăm o iubire eternă, doar pentru noi doi.

Hai să ne înfăşurăm în această sfoară magică şi să ne pierdem din timp şi spaţiu, să avem locşorul nostru separat, unde nici măcar răsăritul să nu ne mai poată despărţi. Să mutăm stelele şi să creăm o constelaţie cu numele nostru, să ţopăim din planetă în planetă până ajungem în centrul ei şi să putem exclama: „Uite, noi suntem universul!” .

Te gândeşti că ai să mă pierzi… Baka… Nu ai să mă pierzi niciodată. Ba nu, nu ai să mă pierzi. De ce nu mă crezi când îţi spun? Cum să mă pierzi, cum aş putea să fug? Nu vezi tu că sunt în pieptul tău şi că nu pot şi nici nu vreau să ies? Şi, atât timp cât nu mă dai afară, acolo am să rămân, prizonieră din proprie voinţă a coastelor tale, cu capul sprijinit de inima ta caldă ce bate pe ritmul silabelor numelui meu. Da, aici stau. Şşşt… Te iubesc, baka…