Departe, departe de tot…


Habar n-am ce să scriu. Poate trebuia să prind lacrimile pe care le-am plâns ieri în tren şi sa le lipesc aici. Cred că ar spune totul. Aşa, în cuvinte, nu prea ştiu ce să zic. Nici nu ştiu exact ce simt. Ştiu doar că atunci când l-am simţit că pleacă, ceva s-a rupt cu un pocnet scurt şi a rămas acolo, în gară, pierdut printre şine. Şi n-am putut să mă opresc din plâns decât undeva pe la Crasna. Era şi un copilaş pe acolo care se uita la mine, şi restul de călători mă priveau ciudat… dar ce ştiau ei ce e în sufletul meu?

N-aş fi vrut să plec. Nici nu îmi venea să cred că plec. Parcă mai ieri venisem. Nu e vorba că nu vroiam să mă întorc acasă, sau că nu îmi era dor de ai mei, de Gabi, de Iulica, de Paty… dar parcă aş mai fi stat. Parcă m-aş mai fi plimbat o dată prin Copou, parcă aş mai fi trecut o dată prin Piaţa Unirii, parcă m-aş mai fi dus o dată la Veneţia… parcă aş fi dat timpul înapoi ca să mă mai iei o dată în braţe… din alea două-trei secunde cât a durat n-am rămas decât cu parfumul gecii tale care şi acum îmi stăruie în nări… Parcă aş mai fi vrut să mai împart ceva cu Iaşiul.

Când am să mă întorc iar o să înceapă şcoala şi iar n-o să am timp de nimic. Poate altă dată, poate o să vină o zi în care am să devin una cu oraşul şi n-am să mă simt departe, departe de tot chiar şi atunci când sunt acolo.

The sky’s the limit


S-a mai dus unul. Cu bine. Măcar la astea două la care am învăţat să iau şi eu note ceva mai măricele, că la restul… Dumnezeu cu mila.

După examen am decis să mă premiez cu o plimbare la Veneţia. Lacul Veneţia, pentru cine nu ştie despre ce e vorba. Nu ştiu de ce, dar îmi plac apele. Îmi place să stau pe malul lor şi să le privesc. Acasă era Dunărea, mereu curgând spre alte orizonturi, uneori mai calmă, alteori mai furioasă. Aici, însă, n-am prins prea mare drag de Bahlui, în schimb m-a fascinat lacul ăsta. Chit că e îngheţat şi acoperit de zăpadă şi că trebuie să trec printr-un cartier foarte dubios şi plin de câini ca să ajung acolo. Îl simt ca pe o bogăţie ascunsă care îşi ascunde frumuseţea până când va veni soarele să topească gheaţa şi să ne-o arate în toată splendoarea ei. Abia aştept să îl văd atunci, cu orizontul albastru reflectat în undele sale, o oglindă spre infinit care să ne aducă aminte că „the sky’s the limit”.