Douăzeci

Nici nu ştiu exact ce să scriu. Mă năpădesc emoţiile din toate părţile, iar gândurile mele nu au idee în ce direcţie să se mai îndrepte. Am primit atâtea urări şi mesaje frumoase încât le-am pierdut şirul printre lacrimile care mi-au răsărit pe nesimţite în ochi. Mă simt copleşită de atâta căldură ce vine nu doar de la cei aproape de mine, ci şi de la mii de kilometri depărtare, de la prieteni şi foşti colegi presăraţi prin Anglia, Franţa şi alte meleaguri. O să fie aproape 11:30 când am să postez aceste rânduri aşa că vă anunţ cu mândrie că m-am născut. Am 20 de ani.

Acasă a fost cum nici n-aş putea să descriu în cuvinte. Tren, aglomeraţie, dureri de spate, aţipiri scurte şi dese, OneRepublic în urechi (am descoperit că e cea mai bună muzică pe care pot să dorm, au aşa un sunet plăcut). Apoi tata şi Gabi la gară, îmbrăţişări, pupici, ceaţă şi frig. Galaţiul cum nu îl mai văzusem de mult, cu luminiţele aprinse şi gătit de sărbătoare. Liceul meu învăluit în pâclă, cu luminile aprinse. Şi mutra lui Băse pe Hotel Turist. I-am arătat limba pentru a nu ştiu câta oară. Moşul în sanie gonind grăbit la rondou. Şi apoi acasă, în braţele mamei, la locul meu de la masă cu farfuriuţa mea, furculiţa mea, căniţa mea. Şi Vicky pe care am pupăcit-o o mulţime şi apoi am scos-o la joacă. Mi-a dat şi gheruţa pe deget, asta înseamnă că mă mai ţine minte, căci cu părinţii mei nu dă bonjour. Stat de vorbă până pe la miezul nopţii, când m-am refugiat în pătuţul meu, cu Bugsie (a se citi Bugs Bunny) în braţe.

A doua zi a fost mai ceva ca un raliu. Du-te de cumpără tort, suc şi şampanie, aranjează camera, dă-te peste cap şi roagă-te la toţi sfinţii ca să meargă netul pe laptop, alege muzică, aminteşte-ţi să te mai şi schimbi în haine de sărbătoare. Ca să nu mai zic de săraca mama care tot dădea din mâini la bucătărie şi îmi mai pregătea şi bagajul, căci urma să am tren la patru după-amiaza. Râsete, voie bună şi multe poze cu micul meu grup (Gabi, Chiri şi Iulica). Parcă s-a terminat cam repede, dar a fost frumos cât a durat. Aşa că lumânările de pe tort pe care le-am stins dintr-o suflare (mă umflu şi eu în pene, de fapt erau doar două, nu douăzeci). Mi-am pus o dorinţă fugară, sper să se împlinească. Până acum mi s-au împlinit cam toate. Iar cele care nu s-au împlinit au fost compensate de alte lucruri mult mai frumoase decât ce îmi dorisem iniţial. Aşa că, în ciuda celor 20 de ani pe care îi am, încă mai cred în dorinţe agăţate de o flacără de lumânare.

Drumul înapoi a fost şi mai obositor şi aşa de lung încât credeam că nu mai ajung odată. Mi-am ţinut de urât puţin cu cartea de logică, dar undeva pe la universuri Herbrand I just lost it, m-am enervat şi am pus-o la loc în ghiozdan. Şi apoi a fost taximetristul ala cam tupeist şi băgăcios care cred că mi-a luat şi ceva bani în plus. I-am dat, ducă-se, vroiam doar să ajung mai repede şi să dorm într-un pat moale şi prietenos.

Când am reuşit să îmi trag răsuflarea şi să îmi limpezesc mintea, am început să mă gândesc cât de norocoasă sunt. Am nişte prieteni frumoşi, nişte părinţi geniali, un animăluţ pe care îl iubesc mult de tot, un iubit care îmi e mereu alături, chiar şi la 255 de kilometri, sunt la facultatea pe care mi-am dorit-o dintr-a unşpea. Iar azi am simţit căldura unor inimi cu care am împărţit atât de multe lucruri încât n-ar fi de ajuns o viaţă ca să le istorisesc, dar şi a unora cu care abia acum încep să umplu foile albe ale amintirilor. Sper ca bucuria asta să nu dispară niciodată, iar peste 20 de ani să fiu la fel de mulţumită de mine şi de viaţă cum sunt acum. 

O dulce pagină în cartea amintirilor

Sâmbătă, 13 septembrie 2008, vremea s-a gândit să îmi saboteze planurile. Norii ploioși s-au scuturat peste dorința de a ajunge în Tulcea cât mai devreme. Abia după multe implorări și-au închis stropitorile și am putut trece Dunărea cu bacul. M-a dus tata cu mașina, dar nu a reușit să ajungem mai devreme de 5 jumătate după-amiaza și, după ceva timp de căutat casa Anei (m-a amețit complet numărul impresionant de străzi și străduțe), am reușit să ne atingem destinația. Cum am intrat în curte, era să mor de diabet, văzând un pisu mic, umflățel și dulce care se tot lipea de picioarele mele. Aww <3

Declar că o invidiez pe Ana pentru faptul că are o colecție literară impresionantă. Eu nu îmi permit atâtea cărți, le împrumut de la bibliotecă. Și cel mai mult m-a dat pe spate colecția cărților lui Haruki Murakami. Da, da, știu, nu e toată, dar e bine să le ai, mie îmi vine greu să citesc Murakami când îl împrumut, motiv pentru care am avut în mână vreo cinci cărți ale lui din care am citit doar două.

Mama Anei a fost o scumpă, doar că are acel mic defect al adulților mult prea purtători de grijă: oricât ai mânca, te întreabă că de ce nu ai luat și îți mai pune, motiv pentru care abia m-am putut atinge de pizza pe care a comandat-o Ana la petrecere mai târziu. A nu se înțelege greșit, a fost foarte ospitalieră și m-am simțit foarte bine.

La petrecere a fost distractiv, atmosfera a fost plăcută (cu excepția unui mic incident cu un individ – Kitty știe :P). Poate nu am afișat cât de bine m-am simțit pentru că sunt cam retrasă de felul meu și pentru că îmi era puțin rău. Mă bucur că am cunoscut fete de pe forum, în special pe dulcica și finuța de Kitty, cu care am stat toată seara, și pe Alina, care are un zâmbet superb și lângă care am dormit în camera Anei (eu nu am simțit niciun picior de la tine, dacă eu am fost mai năbădăioasă, îmi cer scuze, nu mă pot controla în somn *blush*). Cu restul de fete interacționat puțin, dar toate mi s-au părut simpatice.

Sper să mai repet experiența cât de curând. Și data viitoare vin echipată să îi fur cărțile Anei *evil*. Just kidding :P