În nopți târzii de august, când adierile leneșe strecurate prin geamul întredeschis îmi răcoresc sufletul deja mult prea încins de vară și de viață, sunt transportată, din nou și din nou, către același punct din care am pornit noi două – o blândă și timidă licărire, o vie și zglobie amintire, un eteric și trecător moment a cărui importanță nu am fi putut-o ghici atunci când l-am trăit. A trecut totul parcă într-o clipită – momentul, zilele, anii. A trecut și, totuși, persistă și vibrează în mine, la fel de intens și însuflețit ca întotdeauna.
Mă întorc spre tine și spre acele noi de altădată, nu doar din nostalgie, ci și din nevoia aproape viscerală de a nu pierde legătura cu acea inocență și dragoste pentru culori, pentru povești, pentru muzică, pentru colțuri nevăzute și nesimțite de lume pe care doar noi le putem percepe împreună. Pe măsură ce umbre meschine cresc în jurul meu și încearcă să mă afunde într-o neagră și strâmtă călimară, alerg tot mai frenetic spre tine, spre valuri de lumină, spre stropi gingași de acuarelă, spre întinderea infinită de stele picurate pe cerul care ne unește, spre spațiul unde sufletul meu se poate extinde în voie și lua orice formă simte de cuviință.
Îmi ești ancoră nu doar pentru acea eu ce îmi doresc să fiu pentru tine, dar și pentru acea eu ce am nevoie să fiu pentru mine. Îmi ești oază în deșert și răspunsul la întrebări încă nerostite. Îmi ești fărâmă din inimă și aer curat în piept. În nopți de august, mă prinzi înainte să cad. Te iubesc nespus!
La mulți ani! 🐱 🐭
Gând de șoricel 