Șaptesprezece vorbe nerostite

Noi suntem scânteia ce transformă cele mai simple lucruri în magie pură. Distanța într-o îmbrățișare. Cuvinte scrise într-un zâmbet. Imagini într-o sinestezie de parfumuri și sunete. Tăcerea în gânduri ce răsună printre rânduri.

Oricât timp s-ar scurge, prin oricâte luni de august va trece această lume, știu sigur că firul diafan și aproape imperceptibil ce ne unește inimile nu se va șubrezi. Dimpotrivă, va demonstra din nou și din nou, oricui are puterea de a pătrunde dincolo de stratul superficial al aparențelor, că prietenia adevărată nu e o sfoară rigidă și imposibil de tăiat, ci un firicel fragil care, da, s-ar putea rupe oricând, dar a cărui rezisență stă tocmai în propria-i vulnerabilitate. Și că, dându-ne una alteia înțelegerea și spațiul de a fi vulnerabile, am cultivat în noi nu doar un soi special de tărie, dar și capacitatea de a comunica într-un alt plan al existenței, dincolo de vorbe, unde e suficient doar să mă gândesc la tine ca să retrăiesc instant un kaleidoscop suprapus al tuturor amintirilor noastre și să știu, fără să fie nevoie să mai întreb, că și tu simți la fel.

Oriunde ne-ar duce viața, sunt cu tine la fiecare pas. La mulți ani nouă, pisicuță dragă!

Șaisprezece nopți de august

În nopți târzii de august, când adierile leneșe strecurate prin geamul întredeschis îmi răcoresc sufletul deja mult prea încins de vară și de viață, sunt transportată, din nou și din nou, către același punct din care am pornit noi două – o blândă și timidă licărire, o vie și zglobie amintire, un eteric și trecător moment a cărui importanță nu am fi putut-o ghici atunci când l-am trăit. A trecut totul parcă într-o clipită – momentul, zilele, anii. A trecut și, totuși, persistă și vibrează în mine, la fel de intens și însuflețit ca întotdeauna.

Mă întorc spre tine și spre acele noi de altădată, nu doar din nostalgie, ci și din nevoia aproape viscerală de a nu pierde legătura cu acea inocență și dragoste pentru culori, pentru povești, pentru muzică, pentru colțuri nevăzute și nesimțite de lume pe care doar noi le putem percepe împreună. Pe măsură ce umbre meschine cresc în jurul meu și încearcă să mă afunde într-o neagră și strâmtă călimară, alerg tot mai frenetic spre tine, spre valuri de lumină, spre stropi gingași de acuarelă, spre întinderea infinită de stele picurate pe cerul care ne unește, spre spațiul unde sufletul meu se poate extinde în voie și lua orice formă simte de cuviință.

Îmi ești ancoră nu doar pentru acea eu ce îmi doresc să fiu pentru tine, dar și pentru acea eu ce am nevoie să fiu pentru mine. Îmi ești oază în deșert și răspunsul la întrebări încă nerostite. Îmi ești fărâmă din inimă și aer curat în piept. În nopți de august, mă prinzi înainte să cad. Te iubesc nespus!

La mulți ani! 🐱 🐭

Cincisprezece petale plutitoare

Prin fereastra larg deschisă, parfumul verii se împletește cu izul timpuriu de toamnă, picurat tandru de stropi răzleți de ploaie. Este iar acel moment din an, pentru a cincisprezecea oară. Timpul a sădit, îngrijit și înflorit prietenia noastră în amintiri multicolore, ale căror petale vibrează suav în ritm cu vântul, încercând în fiecare final de august câte un nou pas, câte un nou dans, spre a-și sărbători bucuria.

Te iubesc în feluri greu de cuprins în cuvinte. Sufletul îmi va fi pentru totdeauna strâns legat de al tău, sculptat și șlefuit până în profunzimea esenței sale de faptul că te-am cunoscut.

La mulți ani! :3

Paisprezece umbre jucăușe

Nopți târzii la final de august. Atunci. Acum.

Umbre firave proiectate de o lampă mică și lumina monitorului. Acolo. Aici.

Râsete înfundate și clinchete șoptite. Pe buze. În suflet.

Îmbrățișări calde și rafale de cuvinte. Tot. Mereu.

Timp năvalnic, dar prietenie de neclintit. Nimic. Niciodată.

Inimi mari în trupuri mici ce se țin cu drag de mână. Tu. Eu.

La mulți ani! =^.^=

Of stillness and fortitude

What if I said that I’ve forgotten the feel of your soft fingers between mine?
I vividly remember and constantly relive the avalanche of emotion,
But it is the tangible sensation of your skin that now eludes me,
Dissolving and dashing further away with the rush of every abrupt jolt
When, in the middle of the night, I reach out to not find you there.

What if I dug deep and put it all in the best words I could string together?
The cold rigidity of the screen that outright refuses to let me pass through.
The hollowness in enduring the bitter barriers suddenly forced upon us.
The whirlwind of uncertainty, clashing with the stagnation of every day.
The bitten tongue and silent tears as the wings that should have flown get clipped.

What if I dipped thin brushes in bright colours and stroked our story to life?
I’d paint a chamomile-ridden field, warmly caressed by the gentlest sun,
An echo of how our souls found shelter in the cradle of our friendship,
Now fearlessly crossed by the wandering path we follow hand in hand,
Through meadows of tenderness and over mountains of determination.

What if I stood my ground and defiantly confronted the misconceptions?
For we’re all just tiny islands withstanding the whimsical ocean of life
And, though the tint and taste of the water may differ around these parts,
I’ll forge my sliver of land into a home where you are safe and cherished,
Surrounded by the kaleidoscopic reef of every shard of beauty I can offer.

But what if, instead, I picked myself up and let these foolish urges melt away?
I have nothing to convey, explain, sketch, nor challenge, as the world
Doesn’t get to judge, doubt, belittle, nor dismiss the sturdiness of our love.
There’s only us and our adventure, racing alongside an endless horizon,
Smiles ablaze, hearts wide open in anticipation of peace, fulfillment and happiness.

The slope

Day by day, step by step,
My feet carry me down and up the slope,
Ever since this past scorching summer,
When you’d inundate all corners of my being.

And even when you’d leave, I’d still
Feel your gaze upon me from miles away,
While a gentle string that only I could see
Wrapped itself around my little finger,
Connecting us and reassuring me
That slightly tugging on it is enough
To encounter resistance and know
You were there, and you cared after all.

But leaves turned red, shadows grew long,
And the loneliest chilly wind began to blow,
Setting the string into a chaotic swirl,
When you left for good and decided to let go.
Tangled around my soul, I kept carrying it with me,
My stubborn heart holding onto it for dear life,
Drenching it in sadness, making it heavier and heavier,
A merciless, paradoxical chain, binding me tight.

Until, one night, my tears turned to icicles
And the frost spread all over, impairing me,
As I helplessly looked up at the climb ahead,
The deceptively calm snow ceaselessly piling.
“I can’t anymore,” I whimpered. “No more.”
Letting out one last, deep sigh, I expected it
To dissipate and die along with the rest of me,
Not take a pale blue shape, kindly meeting my eyes.

A mirror reflection almost, if not for the warm smile,
She put her hand on my chest and pulled out movie strips,
Carefully cherished, tucked away memories of countless
“You’re wonderful, but you hurt, so I have to leave.”
Using her fingers as scissors, she cut away the endings,
And stacked the rest of the stories in my shivering hands,
As if to say, “This is everything that matters.
You loved purely and moved something in their hearts.”

She then gently stroked my temple, bringing back
Long forgotten sensations of early mornings and late nights
When, for a month, frequently running on five hours of sleep or less,
My then aching fingers wrote my heart into twenty three letters.
Swiftly, more safely preserved moments lit up from within
Effortlessly thawing the seemingly unrelenting ice,
Reminding me just how expansive and fierce my love can be,
And how my mistakes don’t invalidate the smiles I’ve made bloom.

As she took my hand, cheerfully pulling me up the slope,
I felt our souls merging back and declaring, “We are infinite.”
Because only when loving do we approach limitlessness,
And I know that, by continuing to cherish the world,
I will also indirectly treasure those who, for their own reasons, left,
Making bowing my head in defeat, simply because it hurts, inadmissible.
So, when reaching the top, I now smile back gratefully,
At the pain, the tears, the ghosts, the loneliness, the scars.

For at the dark bottom of the slope,
In the freezing winter of your blind side,
I shook off these chains, the one last ingrate remnant of you,
And, instead, learnt to love the world anew.

Hear me

Fingers squeezed tightly around the handle,
You pray for the world to stop whirling
And the dizziness to dissipate,
But the feeling of disconnect takes over,
Sharp and forceful, impaling your psyche,
As if someone had thought it would be fun
To play the lines of fate like guitar strings,
Twisting and stirring reality into a jumble.

But it’s not the world that’s crooked – it’s you.
Pushing around a cart with a broken, squeaky wheel,
You hold onto it as if it were the only thing
That keeps you anchored into existence
And trudge along from aisle to aisle,
Looking at every item, but stopping for none,
Because why would this frail housing of your soul
Deserve to be nourished and cared for?

Eventually, you yield and compromise, not for your sake,
But against the disturbance you might create,
And, as you dig a spoon into a bowl of oatmeal and fruit,
The only thing you bear to buy and make for yourself,
You hope it will fill you up and tame this void,
Churning inside ever since you were cut out and expelled
From the place and purpose you thought you had,
Making you wish everything would just… stop.

But the world keeps moving – and so do you.
Dragging around a being with a broken, sad heart,
You put your arms around yourself and imagine
That it’s someone else’s warmth comforting you
And find the one last droplet of light within,
Guiding you to smile and hold other trembling hands,
Because you know best how much the cold can sting
When a pained spirit screams for nobody to hear.

On the other side

Turbulent sea stretches before me,
Seemingly chasing infinity,
Constantly crashing on the shore,
Constantly expanding beyond the horizon.
And, as much as I fear water,
As much as I fear becoming water myself,
This time I’d embrace it with all I’ve got,
Letting it inside so it can read my heart,
So it learns where to take me.
Because I know it is not actually infinite
And there is another side
Where its waves crash at your feet.

This is the closest we’ve ever been
And the sea now stands between us
Making sure the distance cannot be crossed.
A guard, keeping me imprisoned
For the crimes I’ve committed against your heart.
Little does it know that I already am
On thousands of other wrong sides,
So what kind of a difference
Can one more denial make?
I’m on the other side of a magical spark,
Of laughter, and warmth, and closeness,
Of shared silence, and linked thoughts,
And… And… And…

I lied. I’m bitter. The sea actually knows well.
Because an infinity can be split
Into several smaller infinities
And turning any one of them into reality
Could make a world of difference.
But, one by one, they’ve been denied to me
And, like an idiot, I made sure they’d be.
So I’m stuck on all these wrong sides,
Head bowed, respecting the space you need,
While all that fills this vast emptiness
Is just the echo of my pained heartbeat,
The wind fluttering my hair,
The grains of sand grazing my face,
And the tide that slowly creeps up,
Chasing me away in its futile pursuit of infinity.

Treisprezece umbreluțe colorate

Iubita mea pisicuță, îți sunt recunoscătoare că exiști. Că mi-ai scris în acea seară de 26 august 2006. Că am continuat să ne scriem și să unim, ușor-ușor, o sumedenie de sforicele pornite din străfundurile sufletelor noastre. În timp, cu delicatețe și gingășie, ne-am împletit inimile împreună. Mănunchiul ce a reieșit este atât de dârz și rezistent, încât nimeni și nimic nu l-ar putea rupe, însă, totodată, suficiet de suplu și maleabil încât să se întindă peste distanța ce ne desparte și să ne mențină în permanență aproape, conectate.

Din aprilie, săptămână de săptămână, câte un episod din noua adaptare “Fruits Basket” îmi bucură inima. În clipele imediat următoare genericului de final, mă surprind deseori gândindu-mă la acele noi de atunci, la cât am crescut și ne-am maturizat, dar și la cât de mult din sufletele noastre de copile s-a păstrat peste timp. Continuăm să vedem viața într-un continuu joc multicolor, ca un dans al unor umbreluțe hazlii purtate și învârtite de un vânticel năstrușnic. Îmi doresc să nu se potolească nicicând și ca ochii noștri să nu își piardă vreodată sclipirea adolescentină.

Te iubesc. La mulți ani nouă! :3

The Most Idiotic Traveler in the World

We had a class meeting yesterday. This one girl brought a book. It was called “Funny Stories”. And one of the stories was called “The Most Idiotic Traveler in the World”.

There’s this idiotic traveler who’s on a journey. And the “idiot” in the title is because she was always getting tricked. She’d get tricked by villagers she met.

“I can’t afford medicine…”

“I can’t afford seeds for my field…”

Each time, they’d swindle her out of money, or clothes, or shoes. But the traveler was dumb, so when they lied and told her she was saving them, she’d start weeping. And she’d always tell them, “I wish you happiness.”

Eventually, all her clothes were gone, and embarrassed to be seen naked, she decided to travel in the woods instead. There, she met the demons of the forest. They wanted to eat her, so they’d deceive her with clever words. As always, the traveler was duped, and she’d give them a leg, an arm…

In the end, she was just a head. She gave the last demon her eyes. As the demon chomped on her eyes, it said, “Thank you. Here is a gift in return.” But that was a lie, too. The “gift” was just a piece of paper with the word “idiot” on it. The traveler wept, though. “Thank you so much,” she said. “This is the first gift I’ve ever received. I’m so very happy. Thank you so much.” Tears poured out of her empty eye sockets. And then the traveler was dead.

Everyone else in class laughed. They called it a dumb story. But I closed my eyes and thought about it. I thought about the traveler who was swindled out of everything but her head, and still cried and said, “Thank you.” And what I decided was… “What a lovely person.” It’s a waste of time to think about loss or life getting harder. The traveler never thought about that stuff. Even if other people think that makes her an idiot, I just don’t. That’s all. Even if other people think it’s worth tricking her, I just won’t. I’ll just want to make her happy for real. Yuki, Kyo, what about you? Do you think she was an idiot after all? What do you think when you close your eyes?

Momiji Souma, Fruits Basket

The silliness of the traveler does not excuse the meanness of others. Wanting to make everybody happy might not excuse the traveler’s silliness, either. But there’s wanting to please, and there’s genuinely wanting to offer. The fundamental difference is that you will still offer anyway, even when you are well aware the world will mock you, and trick you, and take advantage of you. Even when you get lost, even at your lowest, even in the darkest forests, you will still feel compelled to offer, because that’s just who you are. An idiot who loves people and the world around them, and who doesn’t need to be loved back, or even understood, to be happy. Just offering is enough.

Doisprezece trăiri nostalgice

Draga mea, Pământul a încercuit Soarele încă o dată și ne regăsim iarăși la final de august, privind înapoi către copilele de altădată, spunându-ne și spunându-le „La mulți ani!”. Ca-ntotodeauna, cuvintele sunt greu de găsit pentru a exprima ce simt. Cumva, în trecerea timpului, vorbele s-au erodat și nu se mai ridică la grandoarea de altădată. Dar trăirile dinăuntru, năpădite de nostalgie și dor, sunt de doisprezece ori mai strașnice decât atunci, înrădăcinate în naivitate adolescentină, dar modelate și șlefuite de ani, de viață, de experiențe, de iubire în toate formele ei.

Ador această ocazie de a-ți spune că te iubesc. Nu că nu ți-aș spune-o și în alte zile ale anului, dar de aniversarea noastră mereu mă surprind pe mine însămi. Mereu îmi găsesc sufletul mai puternic și brațele un picuț mai dârze, îndeajuns cât să îndrăznesc a le îndrepta spre copilele neștiutoare de atunci și a le strânge cu tandrețe. Le mulțumesc că mi te-au dat și le mulțumesc pentru persoana care sunt azi. Te iubesc. La mulți ani!

Unsprezece gânduri proiectate spre viitor

Sper ca această zi să nu înceteze vreodată a ne propulsa către acea seară minunată de august 2006, să ne regăsim mereu copilele din noi păstrate intact în acea amintire și, oricâți ani am avea, să redevenim preț de o clipă adolescente.

Fiindcă te-am cunoscut și ne-am legat sufletele cu șnurul roșu al destinului, ochii mei văd mai multe detalii în luminile și culorile lumii, iar inima mi-a crescut mai blândă. Dacă și eu am contribuit la a face ceva din realitatea asta dură să strălucească în mod special pentru tine și să îți dea încredere în momentele dificile, aș fi cel mai bucuros șoricel.

Mi-aș dori să nu renunțăm vreodată la acest obicei de a ne scrie rânduri la fiecare final de august (chiar dacă cineva dintre noi mai pierde uneori noțiunea timpului și uită să scrie la miezul nopții *cough* eu *cough*). Cu fiecare aniversare, le recitesc pe cele anterioare și le văd ca pe niște mici capsule ale timpului, care ne fotografiază sufletele în acel moment și care trezesc emoții imposibil de descris peste ani.

Aș vrea să mai știi că nu am de gând să încetez vreodată a fi fanul și suporterul tău numărul 1. Orice îți dorești să faci, eu știu că poți. Ai tot ce îți trebuie pentru a cuceri o bucățică de lume pe care să o numești a ta și unde să pui fundația viziunilor tale pentru viitor. Dacă vreodată începi să te îndoiești de tine, voi chițăi lung și acuțit, ca să îți spulber orice brumă de incertitudine. Pe cuvânt de șoricel!

Îmi mai doresc ca viața să fie îngăduitoare cu noi, să ne lase drumurile să se întâlnească iar și iar, oriunde am fi pe glob, și dorul să ni se stingă cât mai des în lacrimi de bucurie și îmbrățișări.

Am încredere că prietenia noastră este una dintre acelea speciale, care nu pălește și nici nu erodează dacă nu vorbim sau nu ne vedem o perioadă, iar atunci când o facem e ca și cum n-ar fi trecut niciun strop de timp. O văd ca fiind o binecuvântare și știu sigur că este ceva ce va dura toată viața.

În schimb, sper ca momentele importante, precum cel ce se apropie pentru tine, să facă distanța mai dulce, reamintindu-ne că la capătul celalalt al kilometrilor ce ne despart este locul unde fiecare dintre noi am ales să fim și unde ne construim încet-încet ceva ce putem numi “acasă”.

Totodată, voi face tot ce îmi stă în putință să îți fiu alături când mă chemi, să putem trăi și simți împreună atât clipe importante, cât și clipe simple, și să adunăm atât de mult praf magic în sticluța inimilor noastre încât să dea pe afară și să ne inunde existența.

Îți doresc ca frumosul drum pe care vei porni în curând să te ducă spre acel viitor la care fiecare dintre noi visează de mică, dar să fie atât de incredibil și să ai parte de atât de multă fericire încât să nu îți vină a crede și să ai nevoie să te ciupești din când în când.

Eu voi continua să fiu șoricelul de la o bătaie de inimă distanță, mereu cu lăbuțele, inima și urechiușele deschise pentru pisicuța mea preferată.

La mulți ani nouă, draga mea! =^.^=

Zece reflexii neșfârșite

Iată că am pășit peste al zecelea prag din scurgerea anilor. Și parcă toate clipele de atunci și până acum se îngrămădesc una într-alta precum un evantai în închidere, îmi tropăie pe suflet și îmi aleargă prin fața ochilor. Amintirile își uită ordinea cronologică, sunt mai zburdalnice și mai colorate ca oricând. Ai crede că m-ar orbi sau măcar mi-ar încețoșa privirea în forfota lor haotică… Dar nu. Vezi tu, eu le cunosc pe fiecare în parte, mai bine decât oricine. Pe oricare aș apuca-o de-o urechiușă, aș recunoaște-o imediat. Aș ști de unde vine și, mai important, aș putea spune cu precizie ce impact a lăsat asupra mea, cum m-a ajutat să cresc și care a fost intensitatea zâmbetului pe care mi l-a gravat pe veșnicie în suflet.

Nu e o întâmplare de moment, nu e un eveniment exclusiv dedicat zilei de 26 august. Aceste mici furtuni de culoare și căldură se propagă continuu dinspre centrul simțirilor mele către toate extremitățile. Orice lucru mic le poate intensifica. O fotografie, un rând, un gând fugar, un personaj drag nouă, un fragment din poveștile ce ne-au unit. Toate trăiesc în mine. Tu trăiești în mine.

Așa că e inevitabil. Mă văd iar și iar propulsată în atâtea cutiuțe muzicale pe care le-am stocat în mine de-a lungul timpului. Fiecare cu propria formă, temă de culori, melodie și versiune a noastră – noi, cele două păpușele care se țin de mână și se mișcă voioase, alunecând pe o notă, prinzându-ne pe următoarea și ridicându-ne laolaltă pe a treia. Un vals perpetuu al sufletelor noastre împletite. Ai zice că am petrecut puțin timp fiind fizic împreună, dar iată, totuși, câtă bucurie am creat și am colecționat în noi înșine.

Astăzi, mai mult ca oricând, mă simt trasă în special către amintirea clipei când ne-am vorbit prima dată. E și normal, doar asta sărbătorim, nu? ^^” Însă ceea ce este diferit față de anii anteriori e că nu momentul în sine îmi umple gândurile, ci transformarea noastră – care este mare și, totodată, nu este. Am crescut și ne-am rafinat reciproc – am tot vorbit despre asta cu fiecare “+1” marcat în calendar. Dar, totodată, la un nivel fundamental, am rămas la fel.

De fiecare dată când vorbim sau reușim să ne vedem, eu nu simt trecerea timpului. Parcă suntem la nesfârșit aceleași copile de 16 ani. Îmi ești adolescența, candoarea și inocența. Știu că nu le voi pierde niciodată, oricât aș îmbătrâni, fiindcă tu le ești cel mai aprig paznic.

De fiecare dată când vorbim despre ceea ce ne place, spune-mi, suntem noi, cele de acum, sau suntem noi, cele care acum mulți ani își petreceau nopți târzii spunând aceleași lucruri și încercând aceleași trăiri? Eu nu văd diferența – dimpotrivă, văd o perfectă suprapunere.

De fiecare dată când asculți muzica pe care o descopeream și de care ne îndrăgosteam pe atunci, nu-i așa că simți aceiași fiori, același drag de viață nebun pe care ni-l insufla? Nu-i așa că, pe cât au trecut anii peste noi și ne-au schimbat, pe atât am rămas la fel? E un paradox nostim. Îmi cam place :)

Nu există cuvinte suficient de multe sau suficient de puternice ca să spună exact cât de recunoscătoare îi sunt vieții ca mi te-a dat și cât de recunoscătoare îți sunt ție fiindcă ai reușit să pătrunzi prin globul de sticlă în care am încercat de atâtea ori să mă ascund. Nu ar exista aceste permanente mici explozii de bucurie în viața mea dacă nu mi-ai fi arătat tu adevărata intensitate și frumusețe a culorilor ce existau dincolo de zidul meu de sticlă aburit. Într-un fel, m-ai învățat să trăiesc – și nu oricum, ci cu pasiune și drag, oricât de greu ar putea fi uneori.

La mulți ani nouă pentru cel mai frumos deceniu prin care ar putea trece două suflete unite de cea mai roșie și năstrușnică sforicică a destinului! Să continuăm tot așa până la acel moment când vom fi două băbuțe fără dinți, care mănâncă înghețată în parc și chicotesc la fel ca atunci când aveau 16 ani ;) Să fugărim tot mai departe timpul și, în niciun caz, să nu îl lăsăm pe el să ne fugărească pe noi!

Time waits for no one.

Nouă licurici

Ne apropiem cu pași micuți, dar siguri, de un deceniu de la momentul când viețile ni s-au atins pentru prima dată. Sunt mai mult decât convinsă că deja inimile noastre nu mai au nevoie de cuvinte pentru a comunica și, orice lucru ar mai fi de zis, ele îl știu chiar și dacă vorbele nu capătă sunet sau formă scrisă. Deci cu ce aș mai putea umple un, ce-i drept, mic și modest articol care să marcheze acești 9 ani de când viața mea e mai frumoasă și mai plină de sens grație faptului că drumurile ni s-au împletit?

Tot repetându-mi această întrebare, am încercat să-mi las mintea să alerge după inspirație în timp ce ochii mi se desfătau privind la tot felul de imagini drăguțe cu doi dintre preferații noștri. Am întârziat ceva mai mult, totuși, când am dat de cea de mai jos. E simplă, dar văd atât de multe în ea și în noi încât mi se pare extrem de potrivită pentru o ocazie așa specială.

Fiindcă, chiar și prin bezna distanței, văd licuricii și le simt tremurul, în încăpățânarea lor poate copilărească de a risipi întunericul. Dacă mă apropii, în lumina lor micuță, dar hotărâtă, îți deslușesc chipul, zâmbetul, ochii și îți simt căldura. Putem fi departe, fizic, dar nimic nu ne-ar putea face să fim cu adevărat departe. Nu în acel sens complet, greu și covârșitor al cuvântului.

Îmi pare rău că, atunci când am avut ocazia să fim aproape, nu am făcut-o mai des. Am învățat multe de atunci și îmi recunosc greșelile și neajunsurile. Acum înțeleg ce este cu adevărat important și ce nu. Nu-mi mai amintesc niciun strop din tema la matematică care m-a făcut să mă gândesc prea mult la mine și prea puțin la tine înainte de acel Nijikon la care nu am fost și pe care, până acum, l-am considerat șansa ratată de a merge vreodată împreună la un astfel de eveniment. Însă îmi amintesc mult prea bine reacțiile prostești și cuvintele grele. Din când în când, tot vin să mă bântuie și să îmi fure câteva lacrimi. Nu cred că mi-am cerut vreodată iertare în măsura în care ar fi trebuit.

Dar iată că, totuși, licuricii mă iartă și îmi călăuzesc drumul către o a doua șansă. Nu ai idee câtă bucurie îmi provoacă perspectiva acestui noiembrie. O să fie un 26 august mutat în prag de iarnă, un cadou timpuriu pentru cei 26 de ani ce îi voi împlini la scurt timp după convenție. Nu știu cât de mult îl merit, dar nu am de gând să stric momentul stând cu capul plecat. Am crescut prea mult ca să mai fiu pasivă. Așa că voi avea cel mai activ rol posibil în rescrierea acelei pagini mâzgălite de temeri prea prostești și nesiguranță. Voi avea grijă să fie cel mai frumos Nijikon și voi îneca trecutul nu tocmai plăcut în cele mai frumoase, colorate și vibrante amintiri.

Până atunci, îmi întind cu drag brațele până la tine și te cuprind într-un cald chițăit de „La mulți ani!” ^_^ (Și îți mai ofer, ca bonus, încă una din imaginile delicioase peste care am dat în timp ce îmi fugăream inspirația.)

Burn up, burn out, but burn the brightest

“Perseid meteor and Milky Way in 2009” by Brocken Inaglory – Own work. Licensed under CC BY-SA 3.0 via Wikimedia Commons.

Sometimes, memories cannot be captured in pictures. But some of them are so strong that, whenever you reminisce, the feelings they generated are recreated so strongly inside your heart that you get taken back instantly to a perfect replica of those moments – bubbles in time where clocks don’t turn, everything lasts forever, your heart perpetually skips the same beat, your smile never fades, and the glimmer in your eyes reflects incessant excitement. To me, this is the best kind of memories. They’re so complex, meaningful, and intimate – only I know them, only I can relive them.

For a very long time I’ve been yearning to witness the beauty of the Perseid meteors at the beginning of August. But, somehow, every year around that time I always managed to be in places where star-gazing was impossible. This year, however, I’ve been blessed. Not only am I here, in this lovely place, surrounded by such diverse and amazing peers and such inspiring lecturers, but also it happened to be during this period of the month. It happened that there aren’t lights around the large sports fields. It happened that last night, the peak of the meteor shower, the sky wasn’t cloudy. It happened that we had no moon these nights. It happened that the first shooting star I saw was a big, bright one, which almost cut the sky in half, made my heart stop for a moment, took my breath away, and then immediately made me squeak and giggle like a little kid.

The playfulness of the wind. The smell of the trees. The wetness of the grass on the football field. The shouts of joy coming from the other people, making their way through the beats of my music, slipping into my ears. The fierceness of those small fireballs, blazing through the darkness, shining their brightest. I will borrow some of your valor. I will shine my brightest, despite my tininess, despite the shortness of my life in the grand scheme of things. And from now on, whenever I think of Marktoberdorf, it will forever be raining shooting stars over all the other fond memories I’ve made here ^_^