Un lucru mărunt

În curând am să fiu o babă. Bine, nu o babă în adevăratul sens al cuvântului. Dar, în comparaţie cu majoritatea colegilor şi prietenilor mei da, voi fi o babă. Una care mai schimbă şi prefixul.

Totuşi, nu mă simt tristă deloc. Dimpotrivă. Aseară am realizat că, de fapt, sunt foarte fericită. Vorbeam cu tata la telefon despre venirea mea acasă şi el, lipsit de subtilitate, ca orice bărbat, mă întreabă: “Şi îţi doreşti ceva anume?”. Pauză. Mintea mea era goală. Nici nu mă gândisem la aşa ceva. Eu, care de mic copil am fost o împătimită a cadourilor, nu îmi doream nimic de data asta.

Nu ştiu dacă e o consecinţă a maturizării sau a oboselii de după examene, dar efectiv tot ce îmi doresc e să mă duc acasă, să îi văd pe ai mei, pe Iulica care mi se tot plânge în telefon că nu ştie să conducă, pe puiul meu de care îmi este îngrozitor de dor, pe Vickiuţa mea mică şi obraznică (ah, ce mi-e dor de pufoşenia fulgişorilor ei). Vreau să stau măcar câteva minute la birou alături de calculatorul meu uşor gârbovit, să mă întind în pătuţul meu (a se citi canapeaua din sufragerie), să îmi revăd colecţia de manga şi să ating măcar în treacăt cotorul cărţilor mele. Nu cred că am dobândit cine ştie ce înţelepciune, dar acum ştiu ce e cu adevărat important.

Aşa că ce mai contează că trec anii peste mine? Sunt o babă fericită.

Fericirea-i un lucru mărunt
E o aripă care vibrează
Fericirea-i un lucru mic
Un pitic, ce dansează.